3 lucruri... despre mine... elemente autobiografice

3 nume - Anușa (personal), Taniușa (printre prieteni) și Tatiana (oficial)

3 locuri memorabile - Sânul lui Dumnezeu (reședința), Orhei (în codru verde - locul unde m-am născut) și Costinești (acolo l-am întâlnit pe Soare)

3 lucruri care mă fac fericită - Sincronicitățile (mângâierile lui Dumnezeu), Iubirea (inclusiv, amorul transfigurator) și Frumusețea (din ochii Tăi)

3 lucruri care îmi plac - să scriu în Rugăciune, discuțiile cu oameni înțelepți și frumoși și bancurile despre Ștefan cel Mare și blonde

3 calități pe care le apreciez cel mai mult - iubirea de Dumnezeu (manifestată prin intuiție, înțelepciune și adorație divină), armonia și frumusețea sufletească, precum și noblețea sufletului

3 calități pe care ceilalți mi le apreciază - generozitatea, profunzimea și complexitatea sufletească (unii, îmi spun că am un "suflet bătrân". Oare mi se mijește era înțelepciunii?)

3 probleme ale societății pe le găsesc sunt: femeile frustrate, isterice și superficiale, bărbații și femeile fără demnitate și inteligență

3 lucruri peste care nu pot trece - prostia, lipsa bunului simț și aroganța neghioabă

3 gândruri pentru ceilalți
- Renunța la "zgomot", ascultă Cântarea Îngerilor!
- Fii curajos/curajoasă, căci aleșii se aleg singuri! Îndrăznește! Visează! Obiectivele mari aduc după sine și realizările mari! Dumnezeu la Toate dorințele noastre, ne răspunde "DA!"
- Ai încredere în Dumnezeu!

Te rog să mă ierți!

Te rog să mă ierți! Pentru o perioadă parcă am uitat de Tine. Am uitat de mine. Am uitat de Sine. Dar ce dulce, mângâietoare și înălțătoare este reîntoarcerea. M-ai luat în brațe și am simțit că sunt iarăși acasă. Mă săruți, Mă adori și Mă răsfeți ca prima oară, de parcă nici nu aș fi plecat de lângă tine. MEREU ACELAȘI! Ce dor mi-a fost de Tine!

De-atunci ador ploaia!

Plouă iar... Îţi aminteşti iubitule de ploaie?

Te ţineam strâns de mână. Ploua din toate direcţiile, tuna. Picăturile mari mângâiau în lungi şiroaie trupurile noastre. Încercam să-ţi vorbesc dar nu puteam. Te trăgeam după mine, îmi doream să ajungem cât mai repede acasă. Începusem să mă bucur, după următoarea intersecţie deja aş fi văzut căsuţa noastră.

Miraculoasa intersecţie, însă, ne-a adus o mare surpriză. Nu-mi venea să cred ce văd. Cinci copii se jucau în ploaie. Râdeau în hohote, se stropeau, apoi se luau de mâini şi se învârteau ca într-o horă. M-ai luat de mâini, m-ai îmbrăţişat de la spate şi am început să-i privim. Erau zgomotoşi, atât de fericiţi şi atât de liberi. M-ai îmbrăţişat şi mai strâns, îţi simţeam căldura corpului. Auzeam plescăitul picăturilor de ploaie şi râsete de copii, dar în acelaşi timp în sufletul meu se instalase o mare şi necuprinsă linişte.

M-am întors cu faţa spre tine. Mi-ai luat şiviţele de păr de pe faţă, mi-ai luat faţa între palme, am închis ochii. M-ai sărutat mai întâi pe ochi, apoi pe obrăjori. Apa şiroaie, şiroaie ne mângâia. M-ai sărutat apoi pe buze, m-ai îmbrăţişat. Apoi, dintr-o dată în jurul nostru a început să se nască o altă lume, o lume de paradis: fluturi multicolori, lebede, zâne vesele, flori mari şi mici, chiar şi un soare era în această lume.

Iubitule acesta a fost cel mai scurt dar şi cel mai minunat sărut! Te rog să mă mai săruţi aşa! Bine?

... De-atunci ador ploaia!

Sufletul Ei

Iar sufletul Ei precum o pasăre măiastră și-a întins aripile și în cercuri line urcă și urcă spre cer, acolo se va contopi în lumină, libertate și iubire divină pentru eternitate.

Lumina zâmbetului ei plin de optimism, credința ei de nezdruncinat în bine și adevăr, voința și curajul, înțelepciunea și bunul simț deosebit... îmi vor lipsi. Deja mi-e dor de ea.

La mulți ani, pe 13!

13 noduri ce ne aduc împreună.
13 îmi spune: totul sau nimic!
Un sfârșit sau o renaștere eternă într-un prezent continuu.
13 îmi zice fă astfel încât tot ce pleacă de la tine să fie frumos și să devină artă.
13 este cel misterios, de basm, de vis și multașteptat.
Îți zic acum: te descopăr fermecată, petală cu petală, savurând eternitatea.

Ai plecat...

Ai plecat, dar când? Nu-mi mai amintesc!

Ieri, acum două sau trei zile, o săptămână?
Sau poate de un an?
Nu ți-ai luat prea multe lucruri,
În păr ți-ai prins o doină, pene de păun și-o amintire,
Ochii îți scaldau nori verzi-aurii doldora de vise,
Te-ai îmbrăcat în dor de veselie,
Mânuțele mici căutau pe fața-mi șoapte nemaiauzite,
În tenișii roșii ai plecat copilă,
Dar știu că vei reveni femeie.
Ai plecat spre Soare ca să găsești Luna (ce chestie!),
Tu, femeie sublimă cu arc și o singură săgeată.

El și Ea

Ea iubea să zboare și El s-a făcut vânt,
Ea iubea ploaia și El a devenit curcubeu,
Ea iubea să scrie iar El îi picta misterele,
Ea iubea roua și El era cea mai minunată floare roz,
Ea iubea să danseze iar El o sorbea cântând,
Ea iubea să viseze și El devenise un izvor de miracole,
Ea zâmbea mereu iar El o ținea de mână,
Ea iubea și El o adora,
Ea îl adora și a devenit zeiță,
Iar El neclintit, mereu același, era dintotdeauna acolo

În Paradisul din Sinele ei.

Dor de tine

Te-ai retras în țara ta,
In castelul scaldat dor,
Inima mi-e plina de dragoste,
Pentru tine un fior.

Zbor alături de păsări,
Dor de tine,
Mă scald în Soare,
Dor de tine,
Vântul mă mângâie,
Dor de tine,
Un nou răsărit în culori,
Ne va aduce alături,
Pentru totdeauna.

Despre frumusețe

O prietenă m-a rugat să-i povestesc despre frumusețe. Inspir adânc, pe chip îmi apare un zâmbet jucăuș.

Această poveste nu are început și nici sfârșit, este un continuu joc, o continuă căutare și regăsire, o profundă rugăciune întru și pentru Frumusețea Eternă.

Acum câteva luni, prin luna martie, era frig și posomorât, ploua din toate părțile. Eram în stație ascunsă sub umbrela mea albastră, mă țineam strâns de ea și încercam să o susțin. Mi-a venit o idee salvatoare și mi-am pus căștile, am selectat o melodie frumoasă și parcă mi se făcuse mai cald. Mi-am îndreptat spatele, mă simțeam mult mai bine. Vreo 7 băieți de vreo 8-9 ani au venit în stație și brusc atmosfera a devenit mai însuflețită.

Unul dintre băieţei, pe care l-am simţit că era cel mai curajos din grup, s-a apropiat de mine, mi-a făcut semn că vrea să-mi zică ceva. Mi-a spus: “Prietenul meu zice că tu eşti gagica lui!”, a făcut o pauză şi mi l-a arătat din priviri pe prietenul lui chipeş care nu avea mai mult de un metru înălţime, avea o căciulă bleu mare şi un ghiozdan prea mare. Avea ochi negri, un zâmbet până la urechi, îi simţeam sufletul vibrând de curiozitate.

Mi-am îmbrăţişat admiratorul din priviri, apoi a spus cam nehotărâtă: “Păi, într-o zi, s-ar putea!”.

Zâmbetul dispăruse brusc de pe faţa vornicelului care mi-a adus vestea, a făcut ochii mari şi mi-a zis mirat aproape bâlbâindu-se: “Dar el este minor!”.

Eu i-am răspuns imediat: “Păi, de aia am zis: într-o zi!”.

Am făcut o scurtă pauză apoi am adăugat: “Da, vrei să-l întrebi pe prietenul tău de ce el crede că sunt gagica lui?”

Micul năzdrăvan nu a comentat nimic s-a dus la prietenul său care i-a şoptit ceva la ureche. Cât a clipi l-am văzut iar în faţa mea, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Pentru că eşti cea mai frumoasă!”

M-am expansionat instantaneu, m-a cuprins o stare de fericire fără margini, am îmbrăţişat toată staţia, apoi tot Bucureştiul, apoi toată ţara.

Cu o mare gălăgie în staţie a poposit şi maşina. Micii cavaleri foarte hotărâţi s-au aşezat într-o linie formând un culoar, mi-au dat de înţeles că ei vor urca doar după ce voi urca eu în maşină. Aşa au şi făcut. În maşină au format un cerc în jurul meu, mă simţeam în siguranţa cu ei. Prin atitudinea lor transmiteau foarte multă hotărâre şi responsabilitate.

Prietenul cavalerului meu m-a întrebat dacă merg până la metrou. Am răspuns afirmativ. La staţia “Şcoala”au coborât toţi, doar admiratorul meu a rămas. Simţeam că ar vrea să mă întrebe ceva, se uita la mine timid, pe ascuns. Nu mi-a spus nimic şi a coborât la următoarea staţie.

Imediat după aceasta l-am sunat pe iubitul meu şi i-am povestit tot ce s-a petrecut. Mi-a replicat: “Iubita mea, observ că armata pretendenţilor devine din ce în ce mai mare!” Apoi cu pe un ton mai serios, după o pauză a adăugat: “Da, frumuseţea trezeşte suflete!” Am gândit: “Ce semn minunat de la Preaiubitul Divin!”

Pentru mine frumuseţea este expresia iubirii şi dăruirii. Când cauţi şi descoperi neîncetat frumuseţea din tine şi din ceilalţi, peste tot în jurul tău, frumuseţea devine chiar o cale de evoluţie spirituală. Frumuseţea, de fapt, după atâtea secole rămâne încă un mister. Frumuseţea unei femei poate chiar elibera, pentru că o femeie frumoasă este o femeie fericită, demnă, liberă, dăruită şi conştientă de Sine. Iar toate acestea la un loc reprezintă iubirea plenară, fără început şi fără de sfârşit.

Fericirea

În pieptul Lui se naşte Soarele,

În obrăjorii Ei se naşte Luna,

Iar fuziunea Lor naşte roua cosmică,

Aceasta este fericirea!

Domnul Ibrahim și florile din Coran

Astăzi dimineață am terminat de citit o carte pe care am primit-o cadou de curând. Se numește “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, scrisă de către Eric-Emmanuel Schmitt. O carte superb, care însuflețește, încărcată și care m-a fericit în această dimineață. V-o recomand din suflet.

"Domnul Ibrahim si florile din Coran" a fost adaptat pentru marele ecran in 2003, filmul avându-i in distribuţie pe Omar Sharif si Isabelle Adjani. Nominalizata la Golden Globe, pelicula a fost distinsa cu Premiul Cesar si Premiul publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

“O poveste despre amărăciune, pierdere, moarte, iubire si toleranta in aceste vremuri neliniştite. O lecţie de bunătate. O carte infinit de sensibila, frumoasa si consolatoare!" Lesen!

În continuare vă scriu câteva pasaje din această carte. Mai rar avem ocazia să citim cărți adevărate, care printr-o măiestrie genială exprimă foarte concentrat atâtea lucruri, lucruri eterne.

****

- “Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiți.

- De aici se trage greșeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit.”

****

“E nemaipomenit cum aceleașI cuvinte pot stârni în om sentimente diferite. Când îi ziceam “tată” domnului Ibrahim râdea inima-n mine o simțeam cum se umflă de bucurie, viitorul îmi apărea în culorile cele mai strălucitoare”

****

“Aveam amândoi o mulțime de jocuri. Mă lega la ochi și mă băga în câte un monument religios, iar eu trebuia să ghicesc după miros ce religie se practica în el.

- Miroase a lumânare, e o biserică catolică.

- Ai ghicit e catedrala Sfântul Anton.

- Aici miroase a tămâie, e o biserică ortodoxă.

- Bravo. Suntem la Sfânta Sofia.

- Aici miroase a picioare, e la musulmani. Pfu, da ce putoare...

- Îți dai seama ce spui? Ești în Moscheea Albastră, Momo! Să nu-mi spui că unde miroase a sudoare omenească nu-i de nasul tău subțire! Ce, ție nu-ți miros niciodată picioarele? Un loc de rugăciune unde miroase a om, care-i făcut pentru oameni, unde mustește de oameni, pe tine te dezgustă? Da, ce idei pariziene mai sunt și astea, Momo? Mie, unuia, parfumul de șosete îmi inspiră mai curând încredere. Mă face să-mi zic că nu prețuiesc mai mult decât vecinul meu. Mă simt, adică ne simt pe amândoi, în concluzie: mă simt bine!

De la Istanbul încolo, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era emoționat.

- Încă nițel și ajungem la mare. Marea mea, marea de unde mă trag.

Îmi cerea să rulăm din ce în ce mai încet. Voia să savureze totul. Poate se și temea.

- Unde-i marea aceea din care te tragi, domnu Ibrahim, arată-mi-o aici, pe hartă.

- Nu mă mai bate la cap cu harta aia a ta, Momo, că doar nu suntem la liceu!

Poposirăm într-un sătuc de minte.

- Sunt fericit, Momo. Te am pe tine, știu ce am în Coran, ce-mi mai trebuie pe lume? Hai vino, mergem să dansăm.

- Să dansăm, domnu Ibrahim?

Păi cum? Cred și eu trupului! “Sufletul omului s ca o pasăre închisă în colivia trupului.” Când dansezi, sufletul cântă ca o pasăre care aspiră să devină una cu Dumnezeu. Hai, vino, merem la tekke.

- La ce?

- Ce mai dans! Zisei, pășindu-i pragul.

- Tekke nu-i un dans, ci o mănăstire, Momo. Scoate-ți pantofii.

Acolo am văzut pentru întâia oară oameni învârtindu-se. De derviși adică. Purtau niște veșminte lungi, grele, deschise la culoare și suple. Răpăitul tobelor îi transformaseră în niște sfârleze.

- Se învârtesc în jurul lor înșiși, Momo, vezi? În jurul propriilor lor inimi, care sunt lăcașul unde Dumnezeu își manifestă prezența în om. Dansul lor este o rugăciune.

- Asta numești dumneata rugăciune?

- Bineînțeles, Momo. Ei pierd orice reper terestru, greutatea aceea pe care o numim echilibru, nu mai sunt nimic altceva decât un mănunchi de făclii ce se consumă pe un rug uriaș. Încearcă numai, Momo, încearcă. Hai, ia-te după mine.

Intrarăm în horă și începurăm să ne învârtim.

La primele cercuri îmi repetam cu înverșunare în minte: Mi-e așa de bine lângă domnul Ibrahim. Apoi începui să-mi spun: Nu mai sunt supărat pe tata că a plecat. După care: Mama n-a avut de ales în ziua când...

- Ei, cum a fost, Momo? Te-ai simțit pătruns de sentimente frumoase și bune?

- și încă cum! Ceva de necrezut, parcă mă goleam de toată ura. Păcat că n-a mai bătut toba că poate rezolvam și problema cu mama. Straşnică rugăciune, domnu Ibrahim, deși mi-ar fi plăcut mai mult să am bascheții-n picioare. Cu cât corpul și-a mai greu, cu-atâta spiritul devine mai ușor. ”

****


- “Prea te agiți, Momo. Dacă vrei să ai prieteni nu trebuie să te miști deloc.

- După părerea dumitale, sunt frumos, domnu Ibrahim?

- Ești frumos, Momo.

- Nu, nu asta voiam să spun. Aș vrea să știu dacă crezi că mai târziu voi fi destul de frumos ca să mă placă fetele fără să trebuiască să... le plătesc?

- Peste câţiva ani, ele au să te plătească pe tine , Momo.

- O fi. Da uite că până una, alta mișcarea e mai mult decât slabă...

- Nici nu-i de mirare. Uite-te numai nițel la tine cum procedezi, Momo. Le fixezi cu privirea de parc-ai spune: “Te-ai prins ce mai Făt-Frumos sunt?” Cum vrei să nu le pufnească râsul? Clenciul e să pari că, privind o fată, îi spui: “În viața mea n-am văzut o făptură atât de frumoasă ca tine”. Pentru un bărbat normal, un om ca tine și ca mine, vreau să zic – nu ca alde Alain Delon sau Marlon Brando -, frumusețea noastră este aceea pe care știm să i-o găsim femeii.”

****

“Așa se face că până și în ziua de azi, când văd că ceva nu merge, încep să mă învârtesc. Ridic o mână spre cer și mă învârtesc. O cobor pe cealaltă spre pământ și mă învârtesc. Iar cerul se învârtește deasupra mea. Nu mai sunt eu însumi, ci unul dintre acei atomi care se-nvârtesc în jurul vidului care este totul.

Cum avea obiceiul să spună domnul Ibrahim:

- Inteligența este la gleznă și glezna ta are o gândire deosebit de profundă.”

Despre El...

- Cine este el? El este dorul, chemarea, menirea și împlinirea mea.

- 3 lucruri despre el? Întruparea Soarelui, privirea lui mângâie iar sufletul lui renaște.

- Ce este zâmbetul lui? Este simbolul chemării misterioase de contopire.

- Spune-mi mai multe despre privirea lui. Privirea lui exprimă mister, trezește dorința, te învăluie și te descoperă.

- Ce apreciezi la el cel mai mult? Cel mai mult apreciez la el calitățile de erou (erou spiritual, erou al iubirii și al relației în care este angrenat, responsabilitatea și asumarea), dăruirea, abandonul și jucăușenia lui (spontaneitate, capacitate de a mă polariza în permanență, simțul umorului).

- Care sunt punctele forte ale relației voastre? Libertatea și încrederea.

- Cum te răsfață? Fiind spontan și jucăuș, creativ, în acelaşi timp plin de demnitate și verticalitate. Și... probabil cel mai important - nu face compromisuri.

- Ce presupune o relație durabilă? O relație rezistă printr-o atitudine de sacru și sfânt care vine din celălalt și se naște din contopirea celor doi; prin iubirea frenetică (să se iubească pe Sine, pe celălalt, pe Dumnezeu din celălalt); prin tendința spre autocunoaștere și autodepășire (un gen de polarizare între ceea ce suntem noi acum și ceea ce ne dorim să devenim); prin dăruire (pentru că o relație autentică întregește, unește, cuprinde Totul, nu doar strict ce ține de relația celor doi); prin credință de nezdruncinat (în fața Creatorului și în fața relației). Și nu în ultimul rând, prin transfigurare fără măsură (puțin câte puțin sunt depășite toate limitările și cei doi ajung să devină zei pe pământ).

- O recomandare pentru bărbați. Să urmărească să fie mai atenți, să aibă grijă de ei (să doarmă și să mănânce suficient), chiar dacă este foarte ocupat cu alte treburi să aibă grijă să dea semne de iubire, semne simple și firești. În fond aș vrea să le spun că, de fapt, femeile nu au nevoie de prea multe și lucruri prea sofisticate. Doar să fie ei înșiși, firești. Nu este nevoie să pretindă că este cineva. Orice bărbat poate deveni un adevărat cadou divin.

- Cum se manifestă el în intimitate? Îmi place foarte mult că este spontan și jucăuș, tandru și curajos. Ador micile lui gesturi (o privire, o atingere, o mângâiere) spontane. Își exprimă atât de atent intenţiile, mă privește ca pe o zeița, pur și simplu mă adoră. Iar eu îi răspund cu dăruire, iubire și abandon. Mă incită foarte mult să îl văd manifestându-se firesc și relaxat, așa îmi confirmă că îi place și lui cum mă manifest eu. Îmi place să mă țină în brațe. Dar mi-ar place să comunicăm mai mult, să-mi povestească ce simte, cum simte. Avem foarte multe fantezii și abia aștept să le punem în aplicare.

- Și în final, o declarație de dragoste. Te iubesc! Ești cea mai profundă rugăciune!

Atelierul Brâncuși... din Paris

Am avut ocazia să văd multe locuri foarte frumoase în Paris. Dar, de departe, cel mai mult m-a impresionat Atelierul Brâncuși. Situat lângă o clădire imensă Pompidou (o clădire construită pe dos) care este sediul expozițiilor de artă contemporană, poate, pentru așa zisă artă contemporană, pentru că astăzi noțiunea de artă este atribuită multor lucrări care nu au nimic de a face cu arta. Din punctul meu de vedere, arta reprezintă credință, dăruire, transfigurare, conștiință de Sine și o infinită iubire pentru Divin. Aceste dimensiuni lipsesc cu desăvârșire multor "opere" contemporane. Dar, aceasta este o altă, foarte lungă discuție.

Modest, simplu, dar grandios și un loc foarte încărcat, Atelierul lui Constantin Brâncuși, te va primi cu brațele deschise, fără taxă de intrare. Luminos, te va mângâia pe creștet și te va mirui cu apă vie. Loc de meditație și reculegere. Un loc unde dăinuie sufletul unui GENIU ROMÂN.

Câteva citate de ale lui Constantin Brâncuși...

Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari.

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

Arta rămâne o taină şi o credinţă. Iar când se face după vreo teorie, este falsă.

Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Frumosul este echitatea absolută.

Lumea poate fi mântuită prin artă.

Paris... oraș pestriț

Brânză, înghețată de caramel cu unt sărat, brânză, chinezi, arabi, sud africani, brânză, eșarfe, bijuterii, ciocolată, muzee, mătăsuri, palate, duminică e liniște, aproape pustiu, brânză, dor de casă, acasă.

Credință

- Dacă ai putea să te apleci măcar pentru o clipă, să-mi simți al inimii ritm. Curajul ți-ar fi atunci aripă, iar teama ți-ar dispare pe deplin...

- Te rog, al inimii mele Prinț, să mă ajuți să mă adun. Ca întregindu-mă și regăsindu-mă să mi te dăruiesc pe deplin...

- Dacă ai putea trăi doar clipa trecutul ar dispare pe deplin...

- O clipă, Doamne, doar una, în care va trăi mereu începutul deplin...

- Credinţa creşte crezând. Iubirea iubind... un început... să zburăm împreună pe aripi de îngeri.

- Adun mâinile la piept şi Te chem...”Eu sunt în Tine, ajută-mă să Te simt mereu că eşti în mine”
 
- Te simt, Te ascult și Te aștept să vii în îmbrățișarea eternă a inimii.
 
- ... care este a mea și a Ta. Unică.

 

Anunţ pentru toţi speriaţii

Scurt: chiar şi sfarşitul lumii înseamnă un nou început! Descoperă lumea, nu te grăbi să-i "înghesui'" pe toţi în prejudecăţile, clişeele şi  proiecţiile tale prosteşti. Nu-ţi fie frică! Lumea este plină de miracole, dă-i o şansă Sufletului Tău, lasă-L să zboare!

Ninge în ritm de tangou

Ieri dimineață datorită unei minunate conjuncturi (cu ochi căprui și părul creț), înainte să merg la o conferință, am avut posibilitatea să mă plimb mai mult de o jumătate de oră prin parc. Gerul de afară mă făcea să fiu prezentă total, să simt clipa, să mă simt “aici și acum”. Mergeam pe poteci neumblate, eram ca într-un deșert alb strălucitor, zăpada îmi ajungea aproape până la genunchi și era foarte liniște.


Mi-am amintit despre o discuție pe care o avusesem cu o zi înainte. O discuție foarte plăcută, poate una dintre cele mai plăcute cu această persoană. Este vorba despre o persoană de vreo 83 de ani pe care o respect foarte mult. Uneori am avut și subiecte mai aprinse de discutat, nici una dintre noi nu am făcut compromisuri și întotdeauna am reușit să avem o relație frumoasă. O relație care nu are nevoie de semne și momente artificiale pentru a fi susținută. Cred că semănăm foarte mult. O să vă povestesc mai mult despre ea cu altă ocazie.

Îmi venea să mă culc în zăpadă și să adorm, dar m-am gândit că omenirea are deja o poveste cu o preafrumoasă adormită, așa că am hotărât să merg zveltă mai departe. Am făcut câțiva pași și povestea a venit spre mine, un câine mare, mare și alb și lățos alerga vesel spre mine. Lătra ca un bezmetic și mi s-au cam mișcat aripioarele de frică. M-am uitat direct în ochii lui, mi-a răspuns: a înclinat puțin capul și mă contempla atent. I-am spus în gând “te iubesc!”. A lătrat. Eu am făcut ochii mari. I-am spus în gând “te iubesc!” A mai lătrat o dată. Apoi a apărut și stăpânul noului meu prieten care și-a chemat câinele. Lățosul mi-a dăruit un gest simbolic din coadă și a fugit către stăpânul său.

M-am uitat la ceas, era timpul să mă îndrept către locația unde trebuia să ajung. Așteptam la semafor. Prin fața mea a trecut în mare viteză un autobus, unul dintre acestea noi, modern, de parcă este făcut doar din sticlă. Mi-am văzut pentru câteva moment imaginea reflectată în acest autobus. Apoi m-am gândit că mereu avem nevoie de repere pentru a discerne tot ce ni se petrece. Noi avem niște valori, în baza acestora avem niște atitudini care transpar în acțiunile noastre. Iar în funcție de acestea noi împărțim lumea, oamenii și lucrurile în cei ca și noi și alții. Îhhhh.

Când vedem lumea prin prisma sufletului această nevoie de a împărți lumea nici nu apare. De ce? Pentru că sufletul întregește totul, nimic nu este în plus, totul este prezent, totul are un rol și un rost. Totul face parte din planul divin. Totul tinde să se reunească. Simțeam cum o stare intensă de iubire coboară peste mine. Dar, ce paradox, când am ajuns la conferință o veche colegă m-a întrebat dacă sunt bine, dacă nu cumva sunt răcită. Poate rătăcită, am gândit eu. I-am zâmbit drăguț și i-am spus că sunt bine. Ce contradicție între felul cum mă simțeam eu și cum eram percepută din exterior. Dar ce mai contează, începuse să ningă! Ningea cu grație.

După conferință am plecat liniștită prin același parc înapoi spre metrou. Aveam fixată o întâlnire. Când am ajuns acolo l-am găsit destins și binedispus. Îmbrăcat în verde, cu armuri albe și transparente privea atent în adâncurile mele de marmoră. Eram încordată, respiram profund și rar, dar ochii lui perfect rotunzi, căprui îmi induceau un sentiment de pace și securitate. “El știe ce face”, am gândit eu. Era asemenea unui vrăjitor care încerca să mă hipnotizeze. Într-un final m-am abandonat și l-am lăsat stăpân peste o parte a trupului meu. A fost tandru și atent, atingerile îi erau ferme și precise. Devenisem opera lui, iar el creatorul meu. Nimic nu durează veșnic, acum mă bucur pentru aceasta. Am fixat să ne vedem iar peste o zi. Nu am putut să îl refuz și nici nu cred că aș fi putut, explicația este simplă - am nevoie de el, e dentistul meu.

Am făcut iar o plimbare de vreo jumătate de oră. Îmi place mult zăpada, îmi dă un sentiment de puritate, imaculat, virgin și purificare. Fulgii parcă dansau. Cu această idee am intrat pe o piatră albastră. Mi-am lăsat haina. Ritmul tangoului m-a îmbrățișat cu totul. Cupluri în îmbrățișare Molonguero cochetau romantic cu vibrația spațiului dintre ei. Melodia suavă dar în același timp atât de vie și focoasă m-a făcut să tremur ușor. În inima mea răsăreau și înfloreau mii de maci. Cât de fascinant era acest dans plutitor, această magie. Aceeași melodie, același ritm, dar fiecare cuplu, fiecare dansator era totuși atât de unic, pentru că era un dans al sufletului lor. Melodia s-a stins ușor cele patru perechi s-au apropiat și au format o mare îmbrățișare. Erau atât de fericiți și plini de viață. Trăiau!

Și afară ningea în ritm de tangou.

Vis de Paradis

Aseară în vis am fost în Paradis. Flori de culoare roz intens mă mângâiau pe față. De fapt, în fața mea era un copac înflorit, dar eu eram atât de înaltă încât aceste flori mă mângâiau pe față. Ce dulci erau sărutările lor. Vis de Paradis. Petalele lor - mii și mii de degete fine. Părul meu parcă plutea în jurul meu și el cochetă cu micile flori seducătoare. Am văzut cerul albastru presărat cu nori buclați, erau la fel precum în cărțile cu povești. Apoi, am văzut pământul care era galben, era plin, plin de narciși. Nobili și maiestuoși. Am început să zâmbesc, chicoteam. M-am întins pe pământul cald. Respirăm în același ritm cu El. Am adormit în vis, într-un vis de paradis.

Iubirea are gust de marțipan

Magicianului...

Aşteptam cuminţică pe hol, se apropia ora începerii cursului şi abia aşteptam să intru în sală. Privirea îmi era focalizată într-un punct, eram profund interiorizată, îmi erau absente orice reacţii la stimulii din jur. Brusc parcă cineva m-a chemat, de câteva ori am clipit şi conştiinţa mea a devenit iarăşi prezentă şi în planul fizic. Priveam în faţă, la vreo 20 de metri o pereche de ochi căprui mă îmbrăţişau cu căldură. Am răspuns cu un zâmbet care îşi avea rădăcinile în zona inimii şi în zona gâtului. Un flux subtil de raze alb strălucitoare a început să circule în spaţiul dintre inimile noastre.


Ne-am întâlnit la jumătatea distanţei dintre noi. Mai întâi s-au atins ochii, nu mai arau 2 perechi de ochi, amândoi aveam doar o pereche de ochi. Vedem şi simţeam acelaşi lucru. Mâinile s-au atins şi ele uşor, am tresărit. De jos în sus un fior puternic a urcat pe coloană, am închis ochii, m-am abandonat trăirilor. Simţeam cum o energie fierbinte, fluidă, luminoasă urcă din mâini şi picioare prin vene formând un stâlp viguros deasupra creştetului care se unea cu lumina lui formând o minunată împletitură. Nu ştiu cât ne-am ţinut în braţe, poate o clipă, poate o eternitate. Când intensitatea trăirii a mai scăzut am deschis ochii şi o altă minune s-a întâmplat: în faţa mea era o altă persoană, dar eu m-am văzut pe mine în ochii lui, mă simţeam atât de „acasă”, expansionată, dar în acelaşi timp eram doar un punct. Am închis iarăşi ochii, i-am atins faţa, mi-am plimbat mâna fără ezitare prin părul lui, am urmat conturul feţii lui de parcă îl pictăm.

Faţa mea devenise un zâmbet: ochii zâmbeau, obrăjorii zâmbeau, genele, sprâncenele zâmbeau. Chiar şi aluniţele de pe faţa mea se transformaseră în două buziţe mici unduite către în sus. Şi sufletul meu se bucură. Toate melodiile de dragoste care au existat şi care vor fi compuse au format o unică simfonie. Totul, inclusiv corpul meu îmi devenise uşor. Totul era cuprins într-un dans sublim în jurul sufletelor noastre care formau o sferă luminoasă multicoloră.

„Mi-a fost dor de tine” am gândit, iar el m-a sărutat în suflet.

Povestea lui Anuș

Regelui...


A fost o dată ca niciodată o mare şi foarte frumoasă împărăţie. Aflată peste şapte mări şi şapte ţări, peste şapte munţi şi coline această împărăţie nu era ca oricare alta. Regele acestei împăraţii era Regele Portocal, un bărbat frumos, viguros, foarte bun la suflet, înţelept, prosper şi foarte iubitor.

Regele Portocal avea sfetnici foarte devotaţi şi înţelepţi cărora le putea lăsa în grijă orice lucru din împărăţie. Toţi erau foarte fericiţi în această împărăţie pentru că Regele era aproape de popor şi le asculta vrerile. Generaţii şi generaţii de Regi au construit această armonie de care se bucura acum poporul şi curtea regală deopotrivă. Şi totul era portocaliu în această ţară îndepărtată: copacii, pământul, soarele, cerul, chiar şi oamenii erau portocalii.

Toate bune şi frumoase, dar ochii portocalii ai Regelui Portocal de la o vreme au devenit mai palizi, se retrăgea în salonul lui portocaliu şi medita zile în şir. Toată lumea a început să se întrebe ce s-a petrecut, de ce Regele Portocal nu mai participă la baluri şi nu mai iese în popor. Nici măcar Regina Vişină, care era şi ea portocalie, nu-şi putea explica ce se petrece.

Într-o zi cel mai bun sfetnic şi bun prieten al Regelui a venit să-l viziteze pe Rege. I-a povestit cum mai e în împărăţie, i-a povestit cele mai noi bancuri despre portocalele rotunde şi pătrate, dar Regele tot mâhnit era. Apoi Sfetnicul a rămas în tăcere lângă Rege să contemple zarea.

După câteva ore bune Sfetnicul a spus: „Cât nu ai privi în zare, orizontul tot îndepărtat ne pare.” Regele Portocal nici măcar n-a clipit, privea în continuare zarea şi a răspuns: „Dar ce se află dincolo de această zare?”.

Sfetnicul, bunul lui prieten i-a răspuns: „Dincolo de această zare este o altă zare!”.

„Şi toate sunt la fel?”, a întrebat repede Regele, aproape bâlbâindu-se.

După o vreme în care ar fi putut să se nască un anotimp Sfetnicul a răspuns: „Eu am fost până peste şapte mări şi şapte ţări şi am văzut că toate zările sunt la fel. Dar ştii bine ce scriu şi cărţile - toate zările sunt la fel”.

Regele Portocal s-a desprins de soarele portocaliu care apunea, s-a uitat adânc în ochii bunului lui prieten şi i-a spus: „Dar cum este peste zece mări şi zece ţări, dar cum este peste o sută de mări şi o sută de ţări, dar peste o mie de ţări şi o mie de mări?”.

Au păstrat tăcerea un timp. „Şi dacă nu sunt la fel? Dacă sunt altfel decât le ştim noi?” a răsunat în sufletul amândurora.

Apoi, Regele a spus: „Ştii, eu am avut un vis. Se făcea că zburăm, iar lumea pe care o vedeam în jurul meu era cu totul altfel. Ştii, totul în jur avea altă culoare, de fapt, alte culori. Multe, multe culori... de ce la noi totul este portocaliu?”.

Regele Portocal s-a ridicat brusc şi a zis: „Eu plec!”.

Peste o zi care a durat un an sau poate doi, sau poate mai mulţi ani Regele Portocal a plecat. A plecat zicând că merge în căutarea zării pe care o văzuse în vis. Plecase în căutarea zării pline de culori. Regele Portocal nu s-a mai întors în împărăţia lui niciodată. Multă lume l-a considerat nebun: „Cum să cauţi ceva ce nu există, ceva ce nimeni nu a văzut? Cum să pleci, să laşi totul şi toate pentru un vis?”. Alţii ziceau că a plecat şi s-a pierdut cu zile. Iar peste ani şi ani de zile se povesteau chiar şi legende despre el. Dar foarte puţini erau aceia care ştiau că Regele Portocal a devenit Rege într-o altă împărăţie a luminilor şi culorilor. Acolo el şi-a regăsit şi şi-a trăit visul. Şi acolo el şi-a regăsit şi un alt nume: ANUŞ.