Ieri dimineață datorită unei minunate conjuncturi (cu ochi căprui și părul creț), înainte să merg la o conferință, am avut posibilitatea să mă plimb mai mult de o jumătate de oră prin parc. Gerul de afară mă făcea să fiu prezentă total, să simt clipa, să mă simt “aici și acum”. Mergeam pe poteci neumblate, eram ca într-un deșert alb strălucitor, zăpada îmi ajungea aproape până la genunchi și era foarte liniște.
Mi-am amintit despre o discuție pe care o avusesem cu o zi înainte. O discuție foarte plăcută, poate una dintre cele mai plăcute cu această persoană. Este vorba despre o persoană de vreo 83 de ani pe care o respect foarte mult. Uneori am avut și subiecte mai aprinse de discutat, nici una dintre noi nu am făcut compromisuri și întotdeauna am reușit să avem o relație frumoasă. O relație care nu are nevoie de semne și momente artificiale pentru a fi susținută. Cred că semănăm foarte mult. O să vă povestesc mai mult despre ea cu altă ocazie.
Îmi venea să mă culc în zăpadă și să adorm, dar m-am gândit că omenirea are deja o poveste cu o preafrumoasă adormită, așa că am hotărât să merg zveltă mai departe. Am făcut câțiva pași și povestea a venit spre mine, un câine mare, mare și alb și lățos alerga vesel spre mine. Lătra ca un bezmetic și mi s-au cam mișcat aripioarele de frică. M-am uitat direct în ochii lui, mi-a răspuns: a înclinat puțin capul și mă contempla atent. I-am spus în gând “te iubesc!”. A lătrat. Eu am făcut ochii mari. I-am spus în gând “te iubesc!” A mai lătrat o dată. Apoi a apărut și stăpânul noului meu prieten care și-a chemat câinele. Lățosul mi-a dăruit un gest simbolic din coadă și a fugit către stăpânul său.
M-am uitat la ceas, era timpul să mă îndrept către locația unde trebuia să ajung. Așteptam la semafor. Prin fața mea a trecut în mare viteză un autobus, unul dintre acestea noi, modern, de parcă este făcut doar din sticlă. Mi-am văzut pentru câteva moment imaginea reflectată în acest autobus. Apoi m-am gândit că mereu avem nevoie de repere pentru a discerne tot ce ni se petrece. Noi avem niște valori, în baza acestora avem niște atitudini care transpar în acțiunile noastre. Iar în funcție de acestea noi împărțim lumea, oamenii și lucrurile în cei ca și noi și alții. Îhhhh.
Când vedem lumea prin prisma sufletului această nevoie de a împărți lumea nici nu apare. De ce? Pentru că sufletul întregește totul, nimic nu este în plus, totul este prezent, totul are un rol și un rost. Totul face parte din planul divin. Totul tinde să se reunească. Simțeam cum o stare intensă de iubire coboară peste mine. Dar, ce paradox, când am ajuns la conferință o veche colegă m-a întrebat dacă sunt bine, dacă nu cumva sunt răcită. Poate rătăcită, am gândit eu. I-am zâmbit drăguț și i-am spus că sunt bine. Ce contradicție între felul cum mă simțeam eu și cum eram percepută din exterior. Dar ce mai contează, începuse să ningă! Ningea cu grație.
După conferință am plecat liniștită prin același parc înapoi spre metrou. Aveam fixată o întâlnire. Când am ajuns acolo l-am găsit destins și binedispus. Îmbrăcat în verde, cu armuri albe și transparente privea atent în adâncurile mele de marmoră. Eram încordată, respiram profund și rar, dar ochii lui perfect rotunzi, căprui îmi induceau un sentiment de pace și securitate. “El știe ce face”, am gândit eu. Era asemenea unui vrăjitor care încerca să mă hipnotizeze. Într-un final m-am abandonat și l-am lăsat stăpân peste o parte a trupului meu. A fost tandru și atent, atingerile îi erau ferme și precise. Devenisem opera lui, iar el creatorul meu. Nimic nu durează veșnic, acum mă bucur pentru aceasta. Am fixat să ne vedem iar peste o zi. Nu am putut să îl refuz și nici nu cred că aș fi putut, explicația este simplă - am nevoie de el, e dentistul meu.
Am făcut iar o plimbare de vreo jumătate de oră. Îmi place mult zăpada, îmi dă un sentiment de puritate, imaculat, virgin și purificare. Fulgii parcă dansau. Cu această idee am intrat pe o piatră albastră. Mi-am lăsat haina. Ritmul tangoului m-a îmbrățișat cu totul. Cupluri în îmbrățișare Molonguero cochetau romantic cu vibrația spațiului dintre ei. Melodia suavă dar în același timp atât de vie și focoasă m-a făcut să tremur ușor. În inima mea răsăreau și înfloreau mii de maci. Cât de fascinant era acest dans plutitor, această magie. Aceeași melodie, același ritm, dar fiecare cuplu, fiecare dansator era totuși atât de unic, pentru că era un dans al sufletului lor. Melodia s-a stins ușor cele patru perechi s-au apropiat și au format o mare îmbrățișare. Erau atât de fericiți și plini de viață. Trăiau!
Și afară ningea în ritm de tangou.
Mi-am amintit despre o discuție pe care o avusesem cu o zi înainte. O discuție foarte plăcută, poate una dintre cele mai plăcute cu această persoană. Este vorba despre o persoană de vreo 83 de ani pe care o respect foarte mult. Uneori am avut și subiecte mai aprinse de discutat, nici una dintre noi nu am făcut compromisuri și întotdeauna am reușit să avem o relație frumoasă. O relație care nu are nevoie de semne și momente artificiale pentru a fi susținută. Cred că semănăm foarte mult. O să vă povestesc mai mult despre ea cu altă ocazie.
Îmi venea să mă culc în zăpadă și să adorm, dar m-am gândit că omenirea are deja o poveste cu o preafrumoasă adormită, așa că am hotărât să merg zveltă mai departe. Am făcut câțiva pași și povestea a venit spre mine, un câine mare, mare și alb și lățos alerga vesel spre mine. Lătra ca un bezmetic și mi s-au cam mișcat aripioarele de frică. M-am uitat direct în ochii lui, mi-a răspuns: a înclinat puțin capul și mă contempla atent. I-am spus în gând “te iubesc!”. A lătrat. Eu am făcut ochii mari. I-am spus în gând “te iubesc!” A mai lătrat o dată. Apoi a apărut și stăpânul noului meu prieten care și-a chemat câinele. Lățosul mi-a dăruit un gest simbolic din coadă și a fugit către stăpânul său.
M-am uitat la ceas, era timpul să mă îndrept către locația unde trebuia să ajung. Așteptam la semafor. Prin fața mea a trecut în mare viteză un autobus, unul dintre acestea noi, modern, de parcă este făcut doar din sticlă. Mi-am văzut pentru câteva moment imaginea reflectată în acest autobus. Apoi m-am gândit că mereu avem nevoie de repere pentru a discerne tot ce ni se petrece. Noi avem niște valori, în baza acestora avem niște atitudini care transpar în acțiunile noastre. Iar în funcție de acestea noi împărțim lumea, oamenii și lucrurile în cei ca și noi și alții. Îhhhh.
Când vedem lumea prin prisma sufletului această nevoie de a împărți lumea nici nu apare. De ce? Pentru că sufletul întregește totul, nimic nu este în plus, totul este prezent, totul are un rol și un rost. Totul face parte din planul divin. Totul tinde să se reunească. Simțeam cum o stare intensă de iubire coboară peste mine. Dar, ce paradox, când am ajuns la conferință o veche colegă m-a întrebat dacă sunt bine, dacă nu cumva sunt răcită. Poate rătăcită, am gândit eu. I-am zâmbit drăguț și i-am spus că sunt bine. Ce contradicție între felul cum mă simțeam eu și cum eram percepută din exterior. Dar ce mai contează, începuse să ningă! Ningea cu grație.
După conferință am plecat liniștită prin același parc înapoi spre metrou. Aveam fixată o întâlnire. Când am ajuns acolo l-am găsit destins și binedispus. Îmbrăcat în verde, cu armuri albe și transparente privea atent în adâncurile mele de marmoră. Eram încordată, respiram profund și rar, dar ochii lui perfect rotunzi, căprui îmi induceau un sentiment de pace și securitate. “El știe ce face”, am gândit eu. Era asemenea unui vrăjitor care încerca să mă hipnotizeze. Într-un final m-am abandonat și l-am lăsat stăpân peste o parte a trupului meu. A fost tandru și atent, atingerile îi erau ferme și precise. Devenisem opera lui, iar el creatorul meu. Nimic nu durează veșnic, acum mă bucur pentru aceasta. Am fixat să ne vedem iar peste o zi. Nu am putut să îl refuz și nici nu cred că aș fi putut, explicația este simplă - am nevoie de el, e dentistul meu.
Am făcut iar o plimbare de vreo jumătate de oră. Îmi place mult zăpada, îmi dă un sentiment de puritate, imaculat, virgin și purificare. Fulgii parcă dansau. Cu această idee am intrat pe o piatră albastră. Mi-am lăsat haina. Ritmul tangoului m-a îmbrățișat cu totul. Cupluri în îmbrățișare Molonguero cochetau romantic cu vibrația spațiului dintre ei. Melodia suavă dar în același timp atât de vie și focoasă m-a făcut să tremur ușor. În inima mea răsăreau și înfloreau mii de maci. Cât de fascinant era acest dans plutitor, această magie. Aceeași melodie, același ritm, dar fiecare cuplu, fiecare dansator era totuși atât de unic, pentru că era un dans al sufletului lor. Melodia s-a stins ușor cele patru perechi s-au apropiat și au format o mare îmbrățișare. Erau atât de fericiți și plini de viață. Trăiau!
Și afară ningea în ritm de tangou.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu