vineri, 2 aprilie 2010

Domnul Ibrahim și florile din Coran

Astăzi dimineață am terminat de citit o carte pe care am primit-o cadou de curând. Se numește “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, scrisă de către Eric-Emmanuel Schmitt. O carte superb, care însuflețește, încărcată și care m-a fericit în această dimineață. V-o recomand din suflet.

"Domnul Ibrahim si florile din Coran" a fost adaptat pentru marele ecran in 2003, filmul avându-i in distribuţie pe Omar Sharif si Isabelle Adjani. Nominalizata la Golden Globe, pelicula a fost distinsa cu Premiul Cesar si Premiul publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

“O poveste despre amărăciune, pierdere, moarte, iubire si toleranta in aceste vremuri neliniştite. O lecţie de bunătate. O carte infinit de sensibila, frumoasa si consolatoare!" Lesen!

În continuare vă scriu câteva pasaje din această carte. Mai rar avem ocazia să citim cărți adevărate, care printr-o măiestrie genială exprimă foarte concentrat atâtea lucruri, lucruri eterne.

****

- “Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiți.

- De aici se trage greșeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit.”

****

“E nemaipomenit cum aceleașI cuvinte pot stârni în om sentimente diferite. Când îi ziceam “tată” domnului Ibrahim râdea inima-n mine o simțeam cum se umflă de bucurie, viitorul îmi apărea în culorile cele mai strălucitoare”

****

“Aveam amândoi o mulțime de jocuri. Mă lega la ochi și mă băga în câte un monument religios, iar eu trebuia să ghicesc după miros ce religie se practica în el.

- Miroase a lumânare, e o biserică catolică.

- Ai ghicit e catedrala Sfântul Anton.

- Aici miroase a tămâie, e o biserică ortodoxă.

- Bravo. Suntem la Sfânta Sofia.

- Aici miroase a picioare, e la musulmani. Pfu, da ce putoare...

- Îți dai seama ce spui? Ești în Moscheea Albastră, Momo! Să nu-mi spui că unde miroase a sudoare omenească nu-i de nasul tău subțire! Ce, ție nu-ți miros niciodată picioarele? Un loc de rugăciune unde miroase a om, care-i făcut pentru oameni, unde mustește de oameni, pe tine te dezgustă? Da, ce idei pariziene mai sunt și astea, Momo? Mie, unuia, parfumul de șosete îmi inspiră mai curând încredere. Mă face să-mi zic că nu prețuiesc mai mult decât vecinul meu. Mă simt, adică ne simt pe amândoi, în concluzie: mă simt bine!

De la Istanbul încolo, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era emoționat.

- Încă nițel și ajungem la mare. Marea mea, marea de unde mă trag.

Îmi cerea să rulăm din ce în ce mai încet. Voia să savureze totul. Poate se și temea.

- Unde-i marea aceea din care te tragi, domnu Ibrahim, arată-mi-o aici, pe hartă.

- Nu mă mai bate la cap cu harta aia a ta, Momo, că doar nu suntem la liceu!

Poposirăm într-un sătuc de minte.

- Sunt fericit, Momo. Te am pe tine, știu ce am în Coran, ce-mi mai trebuie pe lume? Hai vino, mergem să dansăm.

- Să dansăm, domnu Ibrahim?

Păi cum? Cred și eu trupului! “Sufletul omului s ca o pasăre închisă în colivia trupului.” Când dansezi, sufletul cântă ca o pasăre care aspiră să devină una cu Dumnezeu. Hai, vino, merem la tekke.

- La ce?

- Ce mai dans! Zisei, pășindu-i pragul.

- Tekke nu-i un dans, ci o mănăstire, Momo. Scoate-ți pantofii.

Acolo am văzut pentru întâia oară oameni învârtindu-se. De derviși adică. Purtau niște veșminte lungi, grele, deschise la culoare și suple. Răpăitul tobelor îi transformaseră în niște sfârleze.

- Se învârtesc în jurul lor înșiși, Momo, vezi? În jurul propriilor lor inimi, care sunt lăcașul unde Dumnezeu își manifestă prezența în om. Dansul lor este o rugăciune.

- Asta numești dumneata rugăciune?

- Bineînțeles, Momo. Ei pierd orice reper terestru, greutatea aceea pe care o numim echilibru, nu mai sunt nimic altceva decât un mănunchi de făclii ce se consumă pe un rug uriaș. Încearcă numai, Momo, încearcă. Hai, ia-te după mine.

Intrarăm în horă și începurăm să ne învârtim.

La primele cercuri îmi repetam cu înverșunare în minte: Mi-e așa de bine lângă domnul Ibrahim. Apoi începui să-mi spun: Nu mai sunt supărat pe tata că a plecat. După care: Mama n-a avut de ales în ziua când...

- Ei, cum a fost, Momo? Te-ai simțit pătruns de sentimente frumoase și bune?

- și încă cum! Ceva de necrezut, parcă mă goleam de toată ura. Păcat că n-a mai bătut toba că poate rezolvam și problema cu mama. Straşnică rugăciune, domnu Ibrahim, deși mi-ar fi plăcut mai mult să am bascheții-n picioare. Cu cât corpul și-a mai greu, cu-atâta spiritul devine mai ușor. ”

****


- “Prea te agiți, Momo. Dacă vrei să ai prieteni nu trebuie să te miști deloc.

- După părerea dumitale, sunt frumos, domnu Ibrahim?

- Ești frumos, Momo.

- Nu, nu asta voiam să spun. Aș vrea să știu dacă crezi că mai târziu voi fi destul de frumos ca să mă placă fetele fără să trebuiască să... le plătesc?

- Peste câţiva ani, ele au să te plătească pe tine , Momo.

- O fi. Da uite că până una, alta mișcarea e mai mult decât slabă...

- Nici nu-i de mirare. Uite-te numai nițel la tine cum procedezi, Momo. Le fixezi cu privirea de parc-ai spune: “Te-ai prins ce mai Făt-Frumos sunt?” Cum vrei să nu le pufnească râsul? Clenciul e să pari că, privind o fată, îi spui: “În viața mea n-am văzut o făptură atât de frumoasă ca tine”. Pentru un bărbat normal, un om ca tine și ca mine, vreau să zic – nu ca alde Alain Delon sau Marlon Brando -, frumusețea noastră este aceea pe care știm să i-o găsim femeii.”

****

“Așa se face că până și în ziua de azi, când văd că ceva nu merge, încep să mă învârtesc. Ridic o mână spre cer și mă învârtesc. O cobor pe cealaltă spre pământ și mă învârtesc. Iar cerul se învârtește deasupra mea. Nu mai sunt eu însumi, ci unul dintre acei atomi care se-nvârtesc în jurul vidului care este totul.

Cum avea obiceiul să spună domnul Ibrahim:

- Inteligența este la gleznă și glezna ta are o gândire deosebit de profundă.”



















2 comentarii:

Мария Голубнова spunea...

русская церковь!!!! как приятно! а из какого города не знаешь?

lorenabr spunea...

Ador cartea si filmul a fost minunat :)

Trimiteți un comentariu