Dor de libertate

Vremea azi e tristă şi oraşul pare mai liniştit. În stradă nu mai observ oameni care întârzie la servici şi care se grăbesc disperaţi să prindă primul tramvai, de parcă nu ar mai fi altele. Feţele tuturor par a fi mai relaxate sau poate mai îngândurate? Ceaţa a absorbit şi sunetul: nu se mai aud sirene, claxoane. Toate par extrase dintr-un film care rulează cu o viteză mai mică. Încep să mă întreb dacă azi m-am trezit în oraşul meu.

Instinctiv ridic ochii spre cer, căci acolo găsim toate răspunsurile. Văd o haină verde la etajul 8, învăluită de vânt ca un steag. Încerc să-mi imaginez persoana căreia îi aparţine acel steag. Cu siguranţă e o fiinţă înaltă pentru că haina este destul de lungă. Zâmbesc, veşmântul acesta ţi-ar prinde bine dacă ai vrea să te deghizezi în brad de munte. Tramvaiul îşi urmează cursul lui, aşa că mi-am luat rămas bun de la steagul de la etajul 8.

Brusc mi-am amintit despre un vis de când eram mică, îmi doream să fiu vânt. O fetiţă zâmbăreaţă, tunsă scurt, care nu avea pasiunea păpuşilor sau a maşinuţelor, dar care era prietenă cu cei fascinaţi în a observa furnicuţele. Dar, spre deosebire de ei, eu îmi ţinteam ochii spre cer, aşteptam să văd păsări sau avioane care străpungeau cerul lăsând o dâră de nori albi. Părinţii mei, când au aflat despre pasiunea mea de a privi cerul, au zis că o să mă fac pilot sau cosmonaut şi m-au învăţat poezii despre avioane şi elicoptere.

Dar eu îmi doream să fiu vânt. Observăm vântul pieptănând copacii, îl simţeam cum îmi mângâia obrajii, totuşi, simţeam că vântul este sus, acolo, în cer. Ce mai călătorie spre serviciu!

De ce ne dorim să fim vânt? Ce dor ne ridică ochii spre cer?

Poate dorul de libertate!

Cele mai mari colectivităţi de oameni sunt reprezentate de grupările religioase. Avem înnăscută această dorinţă de a ne alia unui curent de gândire, grup de oameni etc. Raporturile sociale ne fac să ne stabilim foarte clar preferinţele şi apartenenţele: dacă eşti femeie, atunci trebuie să faci glume pe seama bărbaţilor; dacă eşti secretară nu poţi pretinde să fii întrebată ce crezi sau simţi în legătură cu ceva; dacă eşti middle manager, eticheta nu-ţi permite să inviţi la cofetărie o colegă care este top manager; iar... dacă ai credinţă în Allah nu poţi aştepta iluminarea spirituală precum un budist pentru simplul motiv că face parte dintr-un alt curent religios? De ce ne limităm şi condiţionam, când am putea adera cu toţii la „Ceva” sau „Cineva” care este mult mai grandios, infinit şi care ne oferă libertatea supremă? Să ne unim cu toţii întru Dumnezeu, întru libertatea pe care ne-o dăruieşte!

Cineva spunea că libertatea este cea care ne face capabili să ne alegem dependenţele. Ne-am oprit noi măcar odată, măcar pentru o clipă pentru a reflecta despre ceea ce ne dorim cu adevărat? Cred că foarte puţini au curajul să o facă. Ne este frică să nu speriem prietenii sau rudele noastre discutând despre ceea ce îţi şopteşte sau strigă sufletul în momentele de relaxare, abandon total, sau dimpotrivă în momentele de grele încercări: că starea de bine este o stare normală, că munceşti mai mult decât de odihneşti, că nu mai ţii minte când te-ai dăruit cu adevărat unui lucru, că nu mai ştii ce este fericirea, că nu contează cine are dreptate pentru că toate lucrurile se întâlnesc „acolo sus”.

De ce nu avem curajul să ne declarăm liberi?!


A doua zi am urmat acelaşi traseu, dar minunatul steag nu mai era acolo. Poate stăpânul a prins de veste despre ce se întâmpla şi a înlănţuit în balcon simbolul amintirilor mele. Dar dacă minunata haină verde s-a abandonat văzduhului şi acum călătoreşte prin cele mai minunate locuri ale lumii şi ale universului? M-a bucurat acest gând şi am inspirat uşurată.

Tramvaiul poposea răbdător la semafor, în aşteptarea semnalului verde. În autobuzul de lângă tramvai erau două minunate fetiţe-îngeriţe care râdeau cu nesaţ. Se priveau una pe cealaltă ca în oglindă şi îşi aranjau părul castaniu. Mai în faţă, şoferul autobuzului a căscat cu gust, nu avea nici un resentiment, pentru că a avut o noapte mult prea frumoasă. Fetiţele şi şoferul mi-au amintit despre o situaţie ce s-a petrecut acum 5 ani. Luam dejunul la restaurantul unui hotel. La masa de lângă mine era o familie de englezi: părinţii destul de tineri, doi băieţei şi mezină, o blondă splendidă care lumina totul în jur cu un zâmbet ce exprima fericire. La un moment dat mi-au atras atenţia cei doi băieţi care ţineau cu dinţii câte o felie de pâine şi dădeau din cap în stânga şi în dreapta, asemeni unor căţeluşi. Un alt semn de libertate, fericire şi sănătate.

Creştem, ne maturizăm şi ne grăbim să devenim serioşi, prea ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi diplomat. Creştem şi uităm să păstrăm minunatele calităţi ale copilăriei: iubirea plenară, curiozitatea de a afla ce este dincolo de aparenţe, disponibilitatea de a primi cu plăcere toate cadourile vieţii, fericirea fără motiv, de fapt, aparent fără motiv pentru că primele două calităţi reprezintă „biletul” către fericire, dăruirea şi pasiunea ca primă investiţie în tot ce facem, deschiderea către joc, recunoştinţa şi mulţumirea.

Acestea toate vin ca rezultat al unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea şi abandonul total faţă de toate minunatele surprize ale vieţii. De sigur, nu putem fi asemeni unor copii de 3-7 ani la 20, 30 sau 50 de ani, discernământul ne va ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa noastră matură. De fapt, doar Bunul Dumnezeu ştie ce copii scumpi suntem şi noi, „cei maturi”.

Mereu, atunci când caut un răspuns devin mult mai atentă şi urmăresc să fiu mult mai conştientă de tot ce gândesc, spun sau fac. De exemplu, v-aţi întrebat vreodată de ce spunem să „fii liber ca pasărea cerului” şi nu „să fii liber ca peştele în acvariu sau ca peştele în lac”? Ce găsesc păsările, acolo în cer şi ce au copiii în inima lor? Libertatea întru Dumnezeu.

Sunt sigură, Cel de sus care Ne-a creat, Ne-a creat pentru a fi liberi. Iar pentru aceasta Ne-a lăsat la fiecare pas câte un Semn sau un Îndrumător pentru a ne aminti despre adevărurile ultime sau cele dintâi. El, ar putea lua chipul unui copil, vânzător, coleg său şef chiar, şi ar veni într-o bună zi să ne vorbească despre aceste adevăruri. Ajutorul Lui pentru copiii Săi este enorm, iar răbdarea Lui este infinită.

ELIBEREAZĂ-TE NEÎNTÂRZIAT!