Dor de libertate

Vremea azi e tristă şi oraşul pare mai liniştit. În stradă nu mai observ oameni care întârzie la servici şi care se grăbesc disperaţi să prindă primul tramvai, de parcă nu ar mai fi altele. Feţele tuturor par a fi mai relaxate sau poate mai îngândurate? Ceaţa a absorbit şi sunetul: nu se mai aud sirene, claxoane. Toate par extrase dintr-un film care rulează cu o viteză mai mică. Încep să mă întreb dacă azi m-am trezit în oraşul meu.

Instinctiv ridic ochii spre cer, căci acolo găsim toate răspunsurile. Văd o haină verde la etajul 8, învăluită de vânt ca un steag. Încerc să-mi imaginez persoana căreia îi aparţine acel steag. Cu siguranţă e o fiinţă înaltă pentru că haina este destul de lungă. Zâmbesc, veşmântul acesta ţi-ar prinde bine dacă ai vrea să te deghizezi în brad de munte. Tramvaiul îşi urmează cursul lui, aşa că mi-am luat rămas bun de la steagul de la etajul 8.

Brusc mi-am amintit despre un vis de când eram mică, îmi doream să fiu vânt. O fetiţă zâmbăreaţă, tunsă scurt, care nu avea pasiunea păpuşilor sau a maşinuţelor, dar care era prietenă cu cei fascinaţi în a observa furnicuţele. Dar, spre deosebire de ei, eu îmi ţinteam ochii spre cer, aşteptam să văd păsări sau avioane care străpungeau cerul lăsând o dâră de nori albi. Părinţii mei, când au aflat despre pasiunea mea de a privi cerul, au zis că o să mă fac pilot sau cosmonaut şi m-au învăţat poezii despre avioane şi elicoptere.

Dar eu îmi doream să fiu vânt. Observăm vântul pieptănând copacii, îl simţeam cum îmi mângâia obrajii, totuşi, simţeam că vântul este sus, acolo, în cer. Ce mai călătorie spre serviciu!

De ce ne dorim să fim vânt? Ce dor ne ridică ochii spre cer?

Poate dorul de libertate!

Cele mai mari colectivităţi de oameni sunt reprezentate de grupările religioase. Avem înnăscută această dorinţă de a ne alia unui curent de gândire, grup de oameni etc. Raporturile sociale ne fac să ne stabilim foarte clar preferinţele şi apartenenţele: dacă eşti femeie, atunci trebuie să faci glume pe seama bărbaţilor; dacă eşti secretară nu poţi pretinde să fii întrebată ce crezi sau simţi în legătură cu ceva; dacă eşti middle manager, eticheta nu-ţi permite să inviţi la cofetărie o colegă care este top manager; iar... dacă ai credinţă în Allah nu poţi aştepta iluminarea spirituală precum un budist pentru simplul motiv că face parte dintr-un alt curent religios? De ce ne limităm şi condiţionam, când am putea adera cu toţii la „Ceva” sau „Cineva” care este mult mai grandios, infinit şi care ne oferă libertatea supremă? Să ne unim cu toţii întru Dumnezeu, întru libertatea pe care ne-o dăruieşte!

Cineva spunea că libertatea este cea care ne face capabili să ne alegem dependenţele. Ne-am oprit noi măcar odată, măcar pentru o clipă pentru a reflecta despre ceea ce ne dorim cu adevărat? Cred că foarte puţini au curajul să o facă. Ne este frică să nu speriem prietenii sau rudele noastre discutând despre ceea ce îţi şopteşte sau strigă sufletul în momentele de relaxare, abandon total, sau dimpotrivă în momentele de grele încercări: că starea de bine este o stare normală, că munceşti mai mult decât de odihneşti, că nu mai ţii minte când te-ai dăruit cu adevărat unui lucru, că nu mai ştii ce este fericirea, că nu contează cine are dreptate pentru că toate lucrurile se întâlnesc „acolo sus”.

De ce nu avem curajul să ne declarăm liberi?!


A doua zi am urmat acelaşi traseu, dar minunatul steag nu mai era acolo. Poate stăpânul a prins de veste despre ce se întâmpla şi a înlănţuit în balcon simbolul amintirilor mele. Dar dacă minunata haină verde s-a abandonat văzduhului şi acum călătoreşte prin cele mai minunate locuri ale lumii şi ale universului? M-a bucurat acest gând şi am inspirat uşurată.

Tramvaiul poposea răbdător la semafor, în aşteptarea semnalului verde. În autobuzul de lângă tramvai erau două minunate fetiţe-îngeriţe care râdeau cu nesaţ. Se priveau una pe cealaltă ca în oglindă şi îşi aranjau părul castaniu. Mai în faţă, şoferul autobuzului a căscat cu gust, nu avea nici un resentiment, pentru că a avut o noapte mult prea frumoasă. Fetiţele şi şoferul mi-au amintit despre o situaţie ce s-a petrecut acum 5 ani. Luam dejunul la restaurantul unui hotel. La masa de lângă mine era o familie de englezi: părinţii destul de tineri, doi băieţei şi mezină, o blondă splendidă care lumina totul în jur cu un zâmbet ce exprima fericire. La un moment dat mi-au atras atenţia cei doi băieţi care ţineau cu dinţii câte o felie de pâine şi dădeau din cap în stânga şi în dreapta, asemeni unor căţeluşi. Un alt semn de libertate, fericire şi sănătate.

Creştem, ne maturizăm şi ne grăbim să devenim serioşi, prea ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi diplomat. Creştem şi uităm să păstrăm minunatele calităţi ale copilăriei: iubirea plenară, curiozitatea de a afla ce este dincolo de aparenţe, disponibilitatea de a primi cu plăcere toate cadourile vieţii, fericirea fără motiv, de fapt, aparent fără motiv pentru că primele două calităţi reprezintă „biletul” către fericire, dăruirea şi pasiunea ca primă investiţie în tot ce facem, deschiderea către joc, recunoştinţa şi mulţumirea.

Acestea toate vin ca rezultat al unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea şi abandonul total faţă de toate minunatele surprize ale vieţii. De sigur, nu putem fi asemeni unor copii de 3-7 ani la 20, 30 sau 50 de ani, discernământul ne va ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa noastră matură. De fapt, doar Bunul Dumnezeu ştie ce copii scumpi suntem şi noi, „cei maturi”.

Mereu, atunci când caut un răspuns devin mult mai atentă şi urmăresc să fiu mult mai conştientă de tot ce gândesc, spun sau fac. De exemplu, v-aţi întrebat vreodată de ce spunem să „fii liber ca pasărea cerului” şi nu „să fii liber ca peştele în acvariu sau ca peştele în lac”? Ce găsesc păsările, acolo în cer şi ce au copiii în inima lor? Libertatea întru Dumnezeu.

Sunt sigură, Cel de sus care Ne-a creat, Ne-a creat pentru a fi liberi. Iar pentru aceasta Ne-a lăsat la fiecare pas câte un Semn sau un Îndrumător pentru a ne aminti despre adevărurile ultime sau cele dintâi. El, ar putea lua chipul unui copil, vânzător, coleg său şef chiar, şi ar veni într-o bună zi să ne vorbească despre aceste adevăruri. Ajutorul Lui pentru copiii Săi este enorm, iar răbdarea Lui este infinită.

ELIBEREAZĂ-TE NEÎNTÂRZIAT!

                                         

Demnitatea Femeii

Era primăvară, dimineaţa devreme. Explozia naturii invadase tot spaţiul. Soarele rătăcea prin aerul rece de munte care părea şi el să fie de culoare verde. Mă vedeam aşezată pe o băncuţă care se afla în apropiere, simţeam că dacă m-aş aşeza pe ea doar pentru câteva minute aş prinde rădăcini. Rădăcini groase, puternice. Imaginea a dispărut, clipeam des privind în direcţia băncii. Am fost întreruptă de căscatul zgomotos al unei fete care stătea în acelaşi rând cu mine. Un pic nemulţumită am întors capul în direcţia băncii, dar vraja dispăruse.


După o jumătate de oră am auzit cum cineva a deschis un iaurt. Decorat frumos cu acelaşi verde din jur inspira că este un produs natural. Am savurat din priviri albeaţa iaurtului, gustul acrişor mi se prelingea în gură. Dar, în câteva secunde peste iaurtul lăptos a fost turnat un prăfuleţ roz. Mirosul de căpşuni a înlocuit mireasma de verdeaţă umedă. „O minciună!”, mi-a răsunat în minte. „Ceea ce este bun nu are nevoie de ambalaj frumos!”, privirea mea a devenit prea tăioasă şi am întors capul pentru a nu fi observată.

Demnitate! Sunetul acestui cuvânt mă face să-mi îndrept spatele, să privesc clar. Cuvânt care revarsă un val de răcoare şi linişte peste mine. În continuare aş vrea să vă povestesc despre demnitate. Aş vrea să vă vorbesc despre demnitate pentru că, anume, această calitate cred că ne lipseşte cel mai mult! De fapt, unele dintre noi am uitat cum este să fii o femeie demnă.

O istorie tot atât de lungă ca aceea a omenirii, istoria demnităţii femeii a cunoscut epoci de evoluţii, transformări, uitări şi amintiri. Am uitat că scopul nostru este evoluţia spirituală şi ne străduim să ne „adaptăm” unui model general acceptat. Am uitat care sunt adevăratele valori şi care ne sunt modelele demne de urmat. De multe ori preferăm să ne minţim decât să mergem înainte cu privirea orientată spre cer. Dar, uneori, prin străfulgerări miraculoase, ne amintim care este esenţa noastră, acea unică esenţă care ne face adevărate strălucitoare Shakti-uri.
Dar cum nu este o femeie demnă? Mmm... aceasta este o discuţie mai lungă.

Demnitate versus sexualitate. O femeie demnă nu are nevoie să-şi scoată în evidenţă sexualitatea într-un mod ostentativ, pentru că ea, dacă îşi doreşte, poate cuceri un bărbat într-un mod demn, frumos şi elegant. Ea ştie instinctiv să-şi pună la lucru şarmul şi feminitatea primite în dar de la Creatorul Divin.

O femeie demnă este o regină şi atitudinea ei niciodată nu va atrage bărbaţi interesaţi de relaţii fugare. Dar dacă multe dintre noi se vor grăbi să gândească: „Dar azi nu mai întâlneşti bărbaţi adevărați!”, am să vă contrazic. Ne plângem mereu de bărbaţi: că nu-şi asumă responsabilităţi, că sunt egoişti, că nu sunt romantici, că nu mai sunt cavaleri şi multe altele. Dar cum ar putea să fie ei cavaleri dacă noi, femeile nu suntem doamne, prințese, sau regine?

O femeie demnă niciodată nu se complace într-o relaţie în care există violenţă, oricât de subtil s-ar manifesta. O femeie demnă îşi cunoaşte nivelul şi nu va aşterne virtuţile sale feminine pe patul unei relaţii sterile.

Cu nerăbdare îl aşteptam pe fratele meu să ajungă acasă de la aeroport. A fost pentru 4 luni în SUA. Simţeam că va reveni transformat şi aşteptarea necunoscutului mă copleşea. În sfârşit a venit, l-am îmbrăţişat cu iubire. Prima întrebare pentru el a fost: „Cum a fost, cum e în SUA?”. Ochii lui, deosebit de maturi pentru vârsta pe care o are, au privit pentru un moment în sus, apoi a spus: „Am să-ţi povestesc. O perioadă am lucrat într-un fast-food. Vine la mine o tânără cam de vreo 20 de ani, dar care se apropia în greutate de 100 de kg şi îmi cere să-i dau 14 bucăţi de carne de pui, maioneză şi multe alte chestii de genul acesta. Dar în final, după o mică pauză, s-a uitat la mine în ochi şi mi-a zis: And a diet Cola, please.” A râs băieţeşte şi a schimbat tema de discuţii.

Aş vrea să cred că în acel moment, când tânăra femeie s-a uitat în ochii fratelui meu, timpul pentru ea s-a dilatat. În acele câteva secunde spiritul ei etern i-a ţipat din adâncul existenţei sale. Poate că anticipa reacţia mută a fratelui meu.

Demnitate versus vitalitate. O femeie demnă este neapărat plină de forţă pentru că ea nu suferă de banala luptă pentru existenţă şi se simte mereu în siguranţă.

Demnitate şi frumuseţe. Şi frumuseţea devine o altă frumuseţe când se însoţeşte în pereche cu demnitatea. O frumuseţe elevată şi fină. Demnitatea asigură manifestarea frumuseţii la cele mai înalte niveluri. Unde sunt demnitatea şi frumuseţea, vulgaritatea nu are loc.

Demnitatea asigură gestul femeii de a nu se îmbrăca la întâmplare. Alegerile ei sunt dintre cele mai originale, îi subliniază tainicile-i rotunjimi şi magnetismul feminin înnăscut. Ea are mişcări delicate şi uşoare. Vorbeşte rar şi clar.

Demnitate în social. O femeie demnă dă dovadă de un bun simţ desăvârşit. Bârfa îi este străină, ea nu are nevoie de aceasta pentru a deveni mai importantă în ochii celorlalţi, ea nu are nevoie de trucuri pentru a-şi manifesta năzuinţele. Este directă, francă, dar elegantă, atentă şi diplomată.

Când am întrebat-o ce crede despre demnitatea femeii contemporane, o doamnă având o vârstă înaintată şi cu o experienţă de viaţă foarte bogată mi-a spus că femeile de azi şi-au pierdut sau poate şi-au uitat valorile de odinioară. Am uitat care sunt adevăratele valori şi care sunt exemplele demne de urmat. Recitiţi ori de câte ori aveţi posibilitate biografia unei distinse doamne pe care o apreciaţi foarte mult şi cu care aţi vrea să vă identificaţi.

Priveam tristă la ceas mai aveam încă 7 ore din tura de noapte la spital. Cea mai veselă colegă (subalternă) se apropie de mine şi îmi spuse: „Ştiţi, am adus de acasă special pentru Dvs. un ceai foarte bun, l-am făcut deja, vă aşteaptă pe masă.” Am făcut ochii mari, dar nu ştiam de ce. Am avut atunci o tură foarte grea, ceaiul a stat aşa pe masă până dimineaţa.

Altă dată, o altă colegă (subalternă) se apropie de mine şi-mi spuse: „Ştiu că urmează să aveţi o tură foarte grea. V-am făcut un ceai ca să vă întărească pentru orele lungi ce urmează.” Atunci am înţeles de ce făcusem ochii mari când mi-a propus ceaiul prima mea colegă.

O femeie demnă nici la muncă, nici în alte circumstanţe nu alege linguşirea sau micile avansuri prosteşti pentru a câştiga aprecierea altora. Modul în care este percepută de către ceilalţi nu o preocupă, pentru că ea îşi cunoaşte valoarea.

Deci cum este o femeie demnă? Cu o pensulă magică voi colora pe tabloul fiecăreia dintre noi calităţile unei femei desăvârşite şi demne. Ridic pensula, închid ochii... o femeie demnă este o femeie vitală, iubeşte viaţa şi viaţa este darnică faţă de ea. Încă o mişcare... o femeie demnă cu mult talent modelează creativ elemente aparent uzuale pentru a le prezenta într-o formă nouă, inedită. Mai iau puţină culoare... o femeie demnă are o voinţă fără limite şi o putere de a transcende orice impas. Cu uşurinţă pictez ... o femeie demnă iubeşte cu dăruire, pentru că ea ştie că a te dărui necondiţionat nu este o ruşine sau o risipă de energie. Pensula îmi devine uşoară şi caldă ... o femeie demnă are o intuiţie deosebită şi simte cum trebuie să se raporteze faţă de orice situaţie. Încă un contur esenţial... o femeie demnă este înzestrată cu un discernământ incomparabil. Respir adânc, reţin în sufletul meu acest portret şi încerc să integrez în fiinţa mea aceste calităţi.

Şi în loc de concluzie... o femeie demnă este locul de intersecţie a unei voinţe puternice, a unei iubiri necondiţionate infinite cu un discernământ de cristal. Aminteşte-ţi, eşti şi tu astfel!