Chemarea Eternului Feminin

CRĂCIUN FERICIT!

2011-12-23T16:58:00.000+02:00

Vă doresc un Crăciun Fericit!

Fie ca grația nașterii lui Iisus să ne umple sufletele cu lumină și iubire, să avem ochi să vedem, urechi să auzim, să vorbim doar de bine și să avem doar gânduri ce binecuvânteaza.
Fie ca în Anul Nou care vine să purtăm haina frumuseții divine.
La mulți ani!

2011-12-01T16:25:00.000+02:00

Publicat pe 1 Decembrie 2011 Garbo.ro

Orasul Bucuresti este a sasea capitala din Uniunea Europeana ca marime.

Desi nu exista inca dovezi foarte clare, legenda spune ca denumirea orasului Bucuresti a fost data de un cioban pe nume Bucur care s-a stabilit in urma cu mult timp pe malurile Dambovitei.

Orasul Bucuresti este desemnat capitala a Tarii Romanesti de catre Gheorghe Ghica in anul 1659.

Primul drum din Bucuresti, Drumul de Lemn, a fost de fapt actuala Calea Victoriei. In trecut, strada era pavata cu trunchiuri de copaci.

Primele drumuri din Bucuresti pavate cu piatra de rau se amenajeaza in 1661.

Cea mai veche gara din Bucuresti este Filaret, data in folosinta in octombrie 1869, cu un an si o luna mai devreme decat actuala Gara de Nord (fosta Gara Targoviste) infiintata in 1870.

Numele strazii Lipscani din Bucuresti provine de la orasul Leipzig si aminteste de comertul dinamic al romanilor din acea vreme.

Una dintre cele mai vechi biserici din Bucuresti este Biserica Domneasca. Ea se pastreaza chiar si astazi in forma sa originala. Este situata pe Lipscani in “Centrul Vechi” si a fost construita de domnitorul Mircea Ciobanul in timpul primei sale domnii (1545 - 1554). Cel mai vechi asezamant religios este Biserica Bucur (1416), situata in apropierea manastirii Radu Voda.

In perioada comunismului, numai in Bucuresti, au fost distruse (partial sau total) peste 20 de biserici. Dintre cele mai vechi merita amintite Biserica Crangasi (1564), Biserica Alba-Postavari (1588), Manastirea Mihai Voda (1591).

Primul teatru din Bucuresti este Teatrul National si a fost inaugurat pe 21 decembrie 1852 prin piesa “Zoe sau Amantul imprumutat”.

Intrarea hotelului Novotel din Bucuresti este de fapt fatada fostului Teatru National care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost distrus. Tinta bombei din partea nemtilor nu era aceasta cladire, ci Palatul Telefoanelor. Se pare totusi ca si precizia germana poate da gres cateodata... Palatul Telefoanelor din Bucuresti a fost construit in stilul zgarie-norilor din America intre 1929 si 1934, iar pana in anii ’70 a fost cea mai inalta cladire din Bucuresti.

Orasul Bucuresti a fost printre primele din Europa dotate cu omnibuze cu cai (1840).

Cea mai ingusta strada din Bucuresti are 198 de centimetri, cu doar 70 mai mult decat cea mai ingusta strada din Europa, strada Sforii si este situata in cartierul Rahova. O putem oare valorifica turistic ori cultural?

Parcul Cismigiu din Bucuresti a fost denumit Dura Negutatorul pana in 1779 cand domnitorul Ipsilanti Alexandru a poruncit construirea unei cismele spre iesirea Stirbei Voda de azi pentru o mai buna aprovizionare cu apa.

Stiti care era locul preferat al hotilor de caciuli de blana? Cimitirul Bellu din Bucuresti de unde hotii stateau pe zid si efectiv “pescuiau” caciuli de blana din capul doamnelor ca mai apoi sa le vanda in parcul Tineretului.

In perioada anilor 1900 – 1930, orasul Bucuresti a fost unul dintre cele mai frumoase si mai moderne orase din europa, fiind egalabil cu Parisul – de aici si denumirea de Micul Paris.

Comunitatea evreiasca, odinioara cea mai importanta din Bucuresti, numara doar 2400 de membri (erau aproximativ 70.000 in anul 1930).

Orasul Bucuresti este infratit, in lume, cu noua orase, dintre care cele mai importante sunt Beijing, Budapesta, Hanovra, Atlanta.

Imnul "Desteapta-te, romane!", scurt istoric

Desteapta-te, romane!" este imnul national al Romaniei, oficial din 1990. Un fapt mai putin stiut- pentru o vreme, a fost de asemenea imnul national al Republicii Democratice Moldovenesti (1917 - 1918) si al Republicii Moldova (1991 - 1994). Versurile imnului au fost scrise in iunie 1848 de catre poetul Andrei Muresanu, pornind de la o veche romanta romaneasca pe care a auzit-o de la dascalul Gheorghe Ucenescu,
scrie Enciclopedia Romaniei. Andrei Muresanu a fost printre conducatorii Revolutiei de la 1848. El a scris versurile poeziei „Un rasunet” in acea perioada de turbulente politice si de atunci, aceste versuri au devenit un simbol al luptei romanilor pentru eliberare.

Poezia „Un Rasunet” a fost scrisa in urma evenimentelor de la Blaj, din 3/15 mai 1848, cand revolutionarii munteni si moldoveni s-au reintors la Brasov. Poetul Andrei Muresanu „cauta o melodie dupa care sa compuna un sonet”. Dupa ce a auzit „Din sanul maicii mele”, o romanta publicata pentru prima data in august 1832 pe versurile lui Grigore Alexandrescu, Muresanu s-a intors foarte agitat acasa — dupa cum isi amintea sotia sa — si a scris toata noaptea. Spre ziua, poetul terminase de compus primele strofe ale poeziei „Un rasunet”. Duminica urmatoare — spre sfsrsitul lunii iunie — a fost cantata pentru prima data, de fata cu alti intelectuali, pe melodia interpretata de Gheorghe Ucenescu, aflam din Enciclopedia Romaniei.

Wikipedia ne lamureste cu privire la o confuzie pe care o auzim des: Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Muresanu a pus versurile sale avea o larga circulatie in epoca, deci nu Anton Pann a scris acest cantec. O alta versiune a istoriei imnului spune ca insusi Andrei Muresanu este autorul melodiei, iar alta, cea pe care am mentionat-o deja, sustine ca de fapt era o melodie cantata pe un text religios, ce purta numele „Din sanul maicii mele”. Gheorghe Ucenescu a fost cel care i-ar fi intonat-o, printre altele, la cererea poetului, care cauta o melodie potrivita pentru versurile sale. De atunci, acest cantec a fost cantat cu ocazia fiecarui conflict in Romania, datorita mesajului de patriotism si de libertate pe care il poarta in el. Acesta a fost si cazul in timpul Revolutiei romane din 1989, cand practic instantaneu si generalizat a fost cantat ca un adevarat imn national, inlocuind imnul comunist „Trei culori”, scrie Wikipedia. Astfel, din iarna anului 1989, "Desteapta-te romane!" a devenit imnul national al romanilor eliberati de sub ideologia comunista.

"Desteapta-te, romane!", cantec drag romanilor

Dupa cum spuneam, timp de cativa ani, „Desteapta-te, romane!” a fost si imnul national al Moldovei, dar a fost inlocuit in 1994 cu „Limba noastra”.

„Desteapta-te, romane!” a fost un cantec foarte drag romanilor, insuflandu-le curaj in momentele cruciale ale istoriei moderne si contemporane, cum ar fi Razboiul de Independenta (1877 - 1878), Primul si al doilea razboi mondial. Mai ales in timpul crizei dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, cand Romania s-a detasat de
alianta cu Germania lui Hitler, alaturandu-se Aliatilor, acest imn a fost cantat in mod spontan de toti si emis pe toate statiile radio. Imediat dupa instaurarea deplinei dictaturi comuniste la 30 decembrie 1947, cand regele Mihai I a fost fortat sa abdice, „Desteapta-te, romane!”, ca si alte marsuri si cantece patriotice, a fost interzis, intonarea sau fredonarea lor fiind pedepsite cu ani grei de inchisoare.

Din anii 1970, melodia a putut fi din nou cantata dar fara versurile originale. In ziua revoltei de la Brasov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au inceput sa cante aceasta melodie, multi dintre ei nemaistiind versurile. Cu toate acestea, melodia a continuat fara intrerupere. Deci, acest cantec insufletitor are o mare insemnatate pentru existena romanilor, iar din acest motiv nu s-ar
justifica nici contestatiile pe care le auzim des si argumentele cu privire la necesitatea de a inlocui acest imn cu un altul... "mai ritmat".

Pe 22 decembrie 1989, in timpul revolutiei anticomuniste, imnul "Desteapta-te romane!" s-a inaltat pe strazi, insotind uriasele mase de oameni, risipind frica de moarte si unind intregul popor in sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn national a venit de la sine, impunandu-se generalizat, fara sovaiala, sub
formidabila presiune a manifestantilor.

Prima inregistrare a melodiei s-a facut pe disc, in 1900, in S.U.A., in interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia in 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucuresti reunita cu fanfara Regimentului Stefan cel Mare din Iasi au realizat cea dintai inregistrare instrumentala. In acelasi an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a inregistrat
pentru prima data pe disc varianta corala.

Site-ul presedentiei noteaza in legatura cu mesajul imnului nostru: "Desteapta-te, romane!" este in acelasi timp social si national; social, deoarece impune o permanenta stare de vigilenta pentru a asigura tranzitia catre o lume noua; national, deoarece alatura aceasta desteptare traditiei istorice.

Imnul contine acest sublim "acum ori niciodata", prezent in toate imnurile nationale, de la "paion"-ul cu care grecii au luptat la Marathon si Salamina pana la "Marseilleza" Revolutiei franceze.

Invocarea destinului national este culmea cea mai inalta pe care un popor o poate atinge in zborul sau catre divinitate. Acest "acum ori niciodata" concentreaza toate energiile vitale, mobilizand la maximum. Imnul de stat al Romaniei este alcatuit din unsprezece strofe, primele trei si ultima dintre ele fiind cantate la ocazii festive.

Despre armonia divină

2011-09-27T13:34:00.001+03:00

Este o floare mai frumoasă ca cealaltă?
Este un izvor mai limpede decât altul?
Este un fir de iarbă mai presus de un altul?
Fiecare are tăria, frumusețea și priceperea lui.
Este în firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci,
de iarbă, de flori și animale.
Nu seamănă un deget cu altul de la aceeași mână,
dar este nevoie de toate pentru a bate fierul.
Este mărul mai înțelept decât prunul sau părul?
Este mâna stângă mai bună ca dreapta?
Altfel vede ochiul stâng de cel drept?
Cele de sus își au rostul lor și cele de jos își au rostul lor,
cele mari își au rostul lor și cele mici își au rostul lor,
cele repezi își au rostul lor și cele încete își au rostul lor,
cele ce au fost și-au avut rostul lor și cele ce vin își vor avea rostul lor.

Visul girafei

2011-09-23T21:55:00.002+03:00

Un gând suav, uşor şi parfumat.
O lacrimă pe streaşina inimii.
Un vânt de lumină îmi rupe straiele
realităţii pe care încetez să o mai împărtăşesc.
Un răsărit albastru-turcuoaz
înmugureşte în pieptu-mi plin de maci.
Demult am părăsit această lume pentru a o îmbrăţişa.
Glasul preaînalt ce mă cheamă e mai aproape!

Comorile

2011-03-17T14:19:00.002+02:00

Stai de vorba cu tine mai des, omule, fricosule, nebunule! Tu ai o carte-n sân, pe care nu o citeşti. Tot omul se naşte cu cartea lui în sân. Rupe-o din camaşa ta, unde a prins rădăcină nesmulsă. Nu o lasa necitită, căci se întunecă lumea şi nu mai poţi cunoaşte slova. Cauţi altuia, şi a ta îţi rămâne străină. Rasfoieşte-o la timp, înnainte ca limba ei să treacă şi să o uiţi. Pune-o colea pe masă, rupe-i peceţile, dezlipeşte-i foile tencuite, desfă-o. Ţi-a fost dată învăluită într-o pânza de plumb.

Cartea ta are patru cotoare. Cu băgare de seamă întoarce-o pe latura bună, ca să nu-ţi zboare foile când le vei despica şi ca să-ţi rămâie adunate la o cusătură. E Sfânta Scriptură a ta. Fiecare ins are Sfânta lui Scriptură şi Apocalipsul lui deosebit. O poţi începe de unde apuci, - de la mijloc, de la sfert, înainte şi îndărăt. În cartea pe care ţi-o ascunzi de frică, speriat de ameninţarea şi de blestemele celor ce nu vor să ţi-o citeşti, înţelesurile sunt toate adevărate şi drepte; rupe rândul sau ia-l de la punct, pretutindeni cade litera mare. E o carte care tot începe şi nu se mai sfârşeşte. Înţelesurile ei se încovoaie şi se întorc, şi, împletite, se urzesc în orice fel laolaltă. Cum de nu ţi-ai gasit-o înca şi pentru ce fugi de ea?

Omule, nebunule, tu poţi trage din fier cu mâna firul nevăzut care-i împânzeşte tăria, poţi să scoţi măduva pietrei, ca un vierme din lemn, ca un melc din gaoacea lui învârtită. Strânge cremenea, şi va ieşi picătura ei de sudoare. De unde izvorăşte timpul? Şi timpul tău din ce loc al lui se desface, ca un pârâu întors din matca în care s-a vărsat?

Nebunule, tu faci minuni fără să ştii şi nu cunoşti puterea gândului tău. Tot ce ai închipuit este şi se face, dar te fereşti să stai de vorbă cu tine şi să te închipuieşti. Ce face noaptea din tine? O movilă zăcută. Ia potriveşte pe întuneric în lacătele tale cheile tale: sufletul are o sută de porţi, toate încuiate, dar cheile sunt în lacătele şi broaştele lor, şi tu nu le vezi în întuneric, pentru că nu cauţi în întuneric. Poartă-ţi mâna pe ziduri de-a lungul, şi ai să ţi-o loveşti de ele, şi atunci nu te înfricoşa, nu fugi; întoarce cheile şi deschide. De ce nu citeşti cartea care desluşeşte locul comorilor? Când ai fost slab, trebuia să citeşti,- şi când ai fost bolnav, şi când te-ai simţit şovăind şi deznădăjduit. Minunea închipuirii dă slăbiciunilor tale vârful şi sunetul lanciei. Alunecuşul povârnişului ţi se podeşte neted sub talpă. Boala ta piere, deznădejdea se leapadă de tine. Nu e nevoie să te sileşti, să vrei şi să crezi; a fost de-ajuns puţin: că ţi-ai închipuit. Şi ca să traieşti în tine, iţi vei închipui că eşti acela care ai râvnit să fii. Tu nici nu poţi să fii decât acela.

Tudor Arghezi

Duioasă și copilăroasă

2011-03-09T12:01:00.003+02:00

Dimineața devreme aș vrea să fie,
Duioasă și copilăroasă.
Lumina caldă să-mi vorbească încet,
Despre dragostea de-aseară.
Florile de pe cearceafuri să foșnească,
Să miroase a mosc.
Fericită și bucuroasă să râd,
Să mă întreb: Oare ce zi o fi astăzi?!
Să pun ceva pe mine și să deschid geamul,
Ce reîntâlnire?!
Mi-a fost dor de tine! Dimineață!

În seara aceasta aleg să zbor!

2011-01-11T01:34:00.000+02:00

Omul cât traieşte – învaţă!

Fericiţi sunt cei care înţeleg şi acceptă provocarile vieţii, renunţă la comoditatea unui trai călduţ: abia respiri, mănânci puţin, abia iubeşti, abia te mişti, aspiri şi speri.

Foarte fericiţi sunt cei care graţie curajului şi bunătăţii s-au dăruit unei cauze. Dar ce faci atunci când cauza ta s-a risipit, ai ales să faci un sacrificiu, dar înţelegi că nu a meritat. Eu în asemenea situaţie am înţeles că ceea ce căutam, cauza mea, a fost, de fapt, o iluzie. Ce faci cu o iluzie în care ai crezut? Eu am construit din ea o corabie. Acea corabie a fost mare şi frumoasă (am avut multe materiale disponibile). I-am pus acestei corăbii pânze negre, poate sunt cam ataşată de această amăgire. Totuşi, am aşteptat un vânt prielnic şi am lăsat corabia pe mare. Am lăsat-o să plece, nici măcar nu am privit-o până va fi înghiţită de ceaţă. M-am întors şi am plecat. Lecţia acestei iluzionări îmi va bântui o perioadă sufletul. Apoi, când înţelepciunea profundă îmi va îmbraţişa fiinţa cu toate cele realizate şi nefăcute va veni şi epoca tăcerii în sufletul meu bătrân care va zbura.

Şi în final... Preafericiţi sunt cei care au înţelepciunea de a acţiona integrat şi să vadă dincolo de aparaneţe, să pătrundă lucrurile până în profunzimile cauzalităţii manifestării acestora. Preafericiţi sunt cei dincolo de tăcere.

Tres Reyes

2011-01-08T00:26:00.001+02:00

Plapuma pufoasă îmi proteja visele albastre. Trei copii care locuiesc cu un etaj mai sus, treziţi probabil de câteva ore, alergau şi strigau zglobii. M-am trezit! Tres Reyes, Tres Reyes, strigau cei trei pitici. Mi-am luat în picioare botoşeii, m-am înfofolit într-o pătură şi am ieşit pe balcon. Ochii mei mici, de care erau lipite încă stele şi îngeraşi căutau vreun semn şi motivul agitaţiei. M-am sprijit de balustradă.

Un microbus alb a intrat pe strada noastră, şoferul a început să claxoneze fără încetare, zeci de copii au ieşit la geam şi pe balcon şi strigau Tres Reyes, Tres Reyes. Maşina a oprit chiar în faţa scării noastre şi minune (!), se deschid uşile şi din maşină ies cei Trei Regi. Foarte frumos îmbrăcaţi, îi salutau şi ei pe copiii entuziaşti.

Erau exact aşa cum îmi imaginam că sunt Regii. Toţi veseli, cu părul cărunt şi barbă albă, lungă şi cârlionţată şi cu mantiile lungi. Se pare că, pe vremea când erau tineri, unul dintre ei era blond, unul era brunet şi al treilea (surpriză!) şi mai brunet, pielea lui era de culoare neagră. Am gândit: Trei regi care ar putea să-ţi împlinească orice dorinţă şi fantezie. Prin minte mi-au trecut câteva fantezii, începusem oare iar să visez?

Glasurile copiilor m-au readus la realitate. Din maşină a coborât şi şoferul maşinii, a deschis uşile din spate şi le-a înmânat Regilor câte două, trei cutii de cadouri. Cei Trei Regi salutând în continuare copiii au intrat în scara blocului. Copiii cuminţi vor primi cadouri, iar cei care au făcut prostioare vor primi cărbuni.

Voi aţi fost cuminţi?

3 lucruri... despre mine... elemente autobiografice

2010-10-14T13:00:00.002+03:00

3 nume - Anușa (personal), Taniușa (printre prieteni) și Tatiana (oficial)

3 locuri memorabile - Sânul lui Dumnezeu (reședința), Orhei (în codru verde - locul unde m-am născut) și Costinești (acolo l-am întâlnit pe Soare)

3 lucruri care mă fac fericită - Sincronicitățile (mângâierile lui Dumnezeu), Iubirea (inclusiv, amorul transfigurator) și Frumusețea (din ochii Tăi)

3 lucruri care îmi plac - să scriu în Rugăciune, discuțiile cu oameni înțelepți și frumoși și bancurile despre Ștefan cel Mare și blonde

3 calități pe care le apreciez cel mai mult - iubirea de Dumnezeu (manifestată prin intuiție, înțelepciune și adorație divină), armonia și frumusețea sufletească, precum și noblețea sufletului

3 calități pe care ceilalți mi le apreciază - generozitatea, profunzimea și complexitatea sufletească (unii, îmi spun că am un "suflet bătrân". Oare mi se mijește era înțelepciunii?)

3 probleme ale societății pe le găsesc sunt: femeile frustrate, isterice și superficiale, bărbații și femeile fără demnitate și inteligență

3 lucruri peste care nu pot trece - prostia, lipsa bunului simț și aroganța neghioabă

3 gândruri pentru ceilalți
- Renunța la "zgomot", ascultă Cântarea Îngerilor!
- Fii curajos/curajoasă, căci aleșii se aleg singuri! Îndrăznește! Visează! Obiectivele mari aduc după sine și realizările mari! Dumnezeu la Toate dorințele noastre, ne răspunde "DA!"
- Ai încredere în Dumnezeu!

Te rog să mă ierți!

2010-09-14T12:14:00.001+03:00

Te rog să mă ierți! Pentru o perioadă parcă am uitat de Tine. Am uitat de mine. Am uitat de Sine. Dar ce dulce, mângâietoare și înălțătoare este reîntoarcerea. M-ai luat în brațe și am simțit că sunt iarăși acasă. Mă săruți, Mă adori și Mă răsfeți ca prima oară, de parcă nici nu aș fi plecat de lângă tine. MEREU ACELAȘI! Ce dor mi-a fost de Tine!

De-atunci ador ploaia!

2010-06-24T09:23:00.004+03:00

Plouă iar... Îţi aminteşti iubitule de ploaie?

Te ţineam strâns de mână. Ploua din toate direcţiile, tuna. Picăturile mari mângâiau în lungi şiroaie trupurile noastre. Încercam să-ţi vorbesc dar nu puteam. Te trăgeam după mine, îmi doream să ajungem cât mai repede acasă. Începusem să mă bucur, după următoarea intersecţie deja aş fi văzut căsuţa noastră.

Miraculoasa intersecţie, însă, ne-a adus o mare surpriză. Nu-mi venea să cred ce văd. Cinci copii se jucau în ploaie. Râdeau în hohote, se stropeau, apoi se luau de mâini şi se învârteau ca într-o horă. M-ai luat de mâini, m-ai îmbrăţişat de la spate şi am început să-i privim. Erau zgomotoşi, atât de fericiţi şi atât de liberi. M-ai îmbrăţişat şi mai strâns, îţi simţeam căldura corpului. Auzeam plescăitul picăturilor de ploaie şi râsete de copii, dar în acelaşi timp în sufletul meu se instalase o mare şi necuprinsă linişte.

M-am întors cu faţa spre tine. Mi-ai luat şiviţele de păr de pe faţă, mi-ai luat faţa între palme, am închis ochii. M-ai sărutat mai întâi pe ochi, apoi pe obrăjori. Apa şiroaie, şiroaie ne mângâia. M-ai sărutat apoi pe buze, m-ai îmbrăţişat. Apoi, dintr-o dată în jurul nostru a început să se nască o altă lume, o lume de paradis: fluturi multicolori, lebede, zâne vesele, flori mari şi mici, chiar şi un soare era în această lume.

Iubitule acesta a fost cel mai scurt dar şi cel mai minunat sărut! Te rog să mă mai săruţi aşa! Bine?

... De-atunci ador ploaia!

Sufletul Ei

2010-06-02T13:43:00.000+03:00

Iar sufletul Ei precum o pasăre măiastră și-a întins aripile și în cercuri line urcă și urcă spre cer, acolo se va contopi în lumină, libertate și iubire divină pentru eternitate.

Lumina zâmbetului ei plin de optimism, credința ei de nezdruncinat în bine și adevăr, voința și curajul, înțelepciunea și bunul simț deosebit... îmi vor lipsi. Deja mi-e dor de ea.

La mulți ani, pe 13!

2010-05-13T14:12:00.001+03:00

13 noduri ce ne aduc împreună.
13 îmi spune: totul sau nimic!
Un sfârșit sau o renaștere eternă într-un prezent continuu.
13 îmi zice fă astfel încât tot ce pleacă de la tine să fie frumos și să devină artă.
13 este cel misterios, de basm, de vis și multașteptat.
Îți zic acum: te descopăr fermecată, petală cu petală, savurând eternitatea.

Ai plecat...

2010-05-13T13:46:00.003+03:00

Ai plecat, dar când? Nu-mi mai amintesc!

Ieri, acum două sau trei zile, o săptămână?
Sau poate de un an?
Nu ți-ai luat prea multe lucruri,
În păr ți-ai prins o doină, pene de păun și-o amintire,
Ochii îți scaldau nori verzi-aurii doldora de vise,
Te-ai îmbrăcat în dor de veselie,
Mânuțele mici căutau pe fața-mi șoapte nemaiauzite,
În tenișii roșii ai plecat copilă,
Dar știu că vei reveni femeie.
Ai plecat spre Soare ca să găsești Luna (ce chestie!),
Tu, femeie sublimă cu arc și o singură săgeată.

El și Ea

2010-05-11T15:43:00.003+03:00

Ea iubea să zboare și El s-a făcut vânt,
Ea iubea ploaia și El a devenit curcubeu,
Ea iubea să scrie iar El îi picta misterele,
Ea iubea roua și El era cea mai minunată floare roz,
Ea iubea să danseze iar El o sorbea cântând,
Ea iubea să viseze și El devenise un izvor de miracole,
Ea zâmbea mereu iar El o ținea de mână,
Ea iubea și El o adora,
Ea îl adora și a devenit zeiță,
Iar El neclintit, mereu același, era dintotdeauna acolo

În Paradisul din Sinele ei.

Dor de tine

2010-04-30T15:34:00.000+03:00

Te-ai retras în țara ta,
In castelul scaldat dor,
Inima mi-e plina de dragoste,
Pentru tine un fior.

Zbor alături de păsări,
Dor de tine,
Mă scald în Soare,
Dor de tine,
Vântul mă mângâie,
Dor de tine,
Un nou răsărit în culori,
Ne va aduce alături,
Pentru totdeauna.

Despre frumusețe

2010-04-28T15:26:00.003+03:00

O prietenă m-a rugat să-i povestesc despre frumusețe. Inspir adânc, pe chip îmi apare un zâmbet jucăuș.

Această poveste nu are început și nici sfârșit, este un continuu joc, o continuă căutare și regăsire, o profundă rugăciune întru și pentru Frumusețea Eternă.

Acum câteva luni, prin luna martie, era frig și posomorât, ploua din toate părțile. Eram în stație ascunsă sub umbrela mea albastră, mă țineam strâns de ea și încercam să o susțin. Mi-a venit o idee salvatoare și mi-am pus căștile, am selectat o melodie frumoasă și parcă mi se făcuse mai cald. Mi-am îndreptat spatele, mă simțeam mult mai bine. Vreo 7 băieți de vreo 8-9 ani au venit în stație și brusc atmosfera a devenit mai însuflețită.

Unul dintre băieţei, pe care l-am simţit că era cel mai curajos din grup, s-a apropiat de mine, mi-a făcut semn că vrea să-mi zică ceva. Mi-a spus: “Prietenul meu zice că tu eşti gagica lui!”, a făcut o pauză şi mi l-a arătat din priviri pe prietenul lui chipeş care nu avea mai mult de un metru înălţime, avea o căciulă bleu mare şi un ghiozdan prea mare. Avea ochi negri, un zâmbet până la urechi, îi simţeam sufletul vibrând de curiozitate.

Mi-am îmbrăţişat admiratorul din priviri, apoi a spus cam nehotărâtă: “Păi, într-o zi, s-ar putea!”.

Zâmbetul dispăruse brusc de pe faţa vornicelului care mi-a adus vestea, a făcut ochii mari şi mi-a zis mirat aproape bâlbâindu-se: “Dar el este minor!”.

Eu i-am răspuns imediat: “Păi, de aia am zis: într-o zi!”.

Am făcut o scurtă pauză apoi am adăugat: “Da, vrei să-l întrebi pe prietenul tău de ce el crede că sunt gagica lui?”

Micul năzdrăvan nu a comentat nimic s-a dus la prietenul său care i-a şoptit ceva la ureche. Cât a clipi l-am văzut iar în faţa mea, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Pentru că eşti cea mai frumoasă!”

M-am expansionat instantaneu, m-a cuprins o stare de fericire fără margini, am îmbrăţişat toată staţia, apoi tot Bucureştiul, apoi toată ţara.

Cu o mare gălăgie în staţie a poposit şi maşina. Micii cavaleri foarte hotărâţi s-au aşezat într-o linie formând un culoar, mi-au dat de înţeles că ei vor urca doar după ce voi urca eu în maşină. Aşa au şi făcut. În maşină au format un cerc în jurul meu, mă simţeam în siguranţa cu ei. Prin atitudinea lor transmiteau foarte multă hotărâre şi responsabilitate.

Prietenul cavalerului meu m-a întrebat dacă merg până la metrou. Am răspuns afirmativ. La staţia “Şcoala”au coborât toţi, doar admiratorul meu a rămas. Simţeam că ar vrea să mă întrebe ceva, se uita la mine timid, pe ascuns. Nu mi-a spus nimic şi a coborât la următoarea staţie.

Imediat după aceasta l-am sunat pe iubitul meu şi i-am povestit tot ce s-a petrecut. Mi-a replicat: “Iubita mea, observ că armata pretendenţilor devine din ce în ce mai mare!” Apoi cu pe un ton mai serios, după o pauză a adăugat: “Da, frumuseţea trezeşte suflete!” Am gândit: “Ce semn minunat de la Preaiubitul Divin!”

Pentru mine frumuseţea este expresia iubirii şi dăruirii. Când cauţi şi descoperi neîncetat frumuseţea din tine şi din ceilalţi, peste tot în jurul tău, frumuseţea devine chiar o cale de evoluţie spirituală. Frumuseţea, de fapt, după atâtea secole rămâne încă un mister. Frumuseţea unei femei poate chiar elibera, pentru că o femeie frumoasă este o femeie fericită, demnă, liberă, dăruită şi conştientă de Sine. Iar toate acestea la un loc reprezintă iubirea plenară, fără început şi fără de sfârşit.

Fericirea

2010-04-09T12:41:00.000+03:00

În pieptul Lui se naşte Soarele,

În obrăjorii Ei se naşte Luna,

Iar fuziunea Lor naşte roua cosmică,

Aceasta este fericirea!

Domnul Ibrahim și florile din Coran

2010-04-02T15:06:00.001+03:00

Astăzi dimineață am terminat de citit o carte pe care am primit-o cadou de curând. Se numește “Domnul Ibrahim și florile din Coran”, scrisă de către Eric-Emmanuel Schmitt. O carte superb, care însuflețește, încărcată și care m-a fericit în această dimineață. V-o recomand din suflet.

"Domnul Ibrahim si florile din Coran" a fost adaptat pentru marele ecran in 2003, filmul avându-i in distribuţie pe Omar Sharif si Isabelle Adjani. Nominalizata la Golden Globe, pelicula a fost distinsa cu Premiul Cesar si Premiul publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

“O poveste despre amărăciune, pierdere, moarte, iubire si toleranta in aceste vremuri neliniştite. O lecţie de bunătate. O carte infinit de sensibila, frumoasa si consolatoare!" Lesen!

În continuare vă scriu câteva pasaje din această carte. Mai rar avem ocazia să citim cărți adevărate, care printr-o măiestrie genială exprimă foarte concentrat atâtea lucruri, lucruri eterne.

****

- “Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiți.

- De aici se trage greșeala. Află că de fapt zâmbetul e cel care-l face pe om fericit.”

****

“E nemaipomenit cum aceleașI cuvinte pot stârni în om sentimente diferite. Când îi ziceam “tată” domnului Ibrahim râdea inima-n mine o simțeam cum se umflă de bucurie, viitorul îmi apărea în culorile cele mai strălucitoare”

****

“Aveam amândoi o mulțime de jocuri. Mă lega la ochi și mă băga în câte un monument religios, iar eu trebuia să ghicesc după miros ce religie se practica în el.

- Miroase a lumânare, e o biserică catolică.

- Ai ghicit e catedrala Sfântul Anton.

- Aici miroase a tămâie, e o biserică ortodoxă.

- Bravo. Suntem la Sfânta Sofia.

- Aici miroase a picioare, e la musulmani. Pfu, da ce putoare...

- Îți dai seama ce spui? Ești în Moscheea Albastră, Momo! Să nu-mi spui că unde miroase a sudoare omenească nu-i de nasul tău subțire! Ce, ție nu-ți miros niciodată picioarele? Un loc de rugăciune unde miroase a om, care-i făcut pentru oameni, unde mustește de oameni, pe tine te dezgustă? Da, ce idei pariziene mai sunt și astea, Momo? Mie, unuia, parfumul de șosete îmi inspiră mai curând încredere. Mă face să-mi zic că nu prețuiesc mai mult decât vecinul meu. Mă simt, adică ne simt pe amândoi, în concluzie: mă simt bine!

De la Istanbul încolo, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era emoționat.

- Încă nițel și ajungem la mare. Marea mea, marea de unde mă trag.

Îmi cerea să rulăm din ce în ce mai încet. Voia să savureze totul. Poate se și temea.

- Unde-i marea aceea din care te tragi, domnu Ibrahim, arată-mi-o aici, pe hartă.

- Nu mă mai bate la cap cu harta aia a ta, Momo, că doar nu suntem la liceu!

Poposirăm într-un sătuc de minte.

- Sunt fericit, Momo. Te am pe tine, știu ce am în Coran, ce-mi mai trebuie pe lume? Hai vino, mergem să dansăm.

- Să dansăm, domnu Ibrahim?

Păi cum? Cred și eu trupului! “Sufletul omului s ca o pasăre închisă în colivia trupului.” Când dansezi, sufletul cântă ca o pasăre care aspiră să devină una cu Dumnezeu. Hai, vino, merem la tekke.

- La ce?

- Ce mai dans! Zisei, pășindu-i pragul.

- Tekke nu-i un dans, ci o mănăstire, Momo. Scoate-ți pantofii.

Acolo am văzut pentru întâia oară oameni învârtindu-se. De derviși adică. Purtau niște veșminte lungi, grele, deschise la culoare și suple. Răpăitul tobelor îi transformaseră în niște sfârleze.

- Se învârtesc în jurul lor înșiși, Momo, vezi? În jurul propriilor lor inimi, care sunt lăcașul unde Dumnezeu își manifestă prezența în om. Dansul lor este o rugăciune.

- Asta numești dumneata rugăciune?

- Bineînțeles, Momo. Ei pierd orice reper terestru, greutatea aceea pe care o numim echilibru, nu mai sunt nimic altceva decât un mănunchi de făclii ce se consumă pe un rug uriaș. Încearcă numai, Momo, încearcă. Hai, ia-te după mine.

Intrarăm în horă și începurăm să ne învârtim.

La primele cercuri îmi repetam cu înverșunare în minte: Mi-e așa de bine lângă domnul Ibrahim. Apoi începui să-mi spun: Nu mai sunt supărat pe tata că a plecat. După care: Mama n-a avut de ales în ziua când...

- Ei, cum a fost, Momo? Te-ai simțit pătruns de sentimente frumoase și bune?

- și încă cum! Ceva de necrezut, parcă mă goleam de toată ura. Păcat că n-a mai bătut toba că poate rezolvam și problema cu mama. Straşnică rugăciune, domnu Ibrahim, deși mi-ar fi plăcut mai mult să am bascheții-n picioare. Cu cât corpul și-a mai greu, cu-atâta spiritul devine mai ușor. ”

****

- “Prea te agiți, Momo. Dacă vrei să ai prieteni nu trebuie să te miști deloc.

- După părerea dumitale, sunt frumos, domnu Ibrahim?

- Ești frumos, Momo.

- Nu, nu asta voiam să spun. Aș vrea să știu dacă crezi că mai târziu voi fi destul de frumos ca să mă placă fetele fără să trebuiască să... le plătesc?

- Peste câţiva ani, ele au să te plătească pe tine , Momo.

- O fi. Da uite că până una, alta mișcarea e mai mult decât slabă...

- Nici nu-i de mirare. Uite-te numai nițel la tine cum procedezi, Momo. Le fixezi cu privirea de parc-ai spune: “Te-ai prins ce mai Făt-Frumos sunt?” Cum vrei să nu le pufnească râsul? Clenciul e să pari că, privind o fată, îi spui: “În viața mea n-am văzut o făptură atât de frumoasă ca tine”. Pentru un bărbat normal, un om ca tine și ca mine, vreau să zic – nu ca alde Alain Delon sau Marlon Brando -, frumusețea noastră este aceea pe care știm să i-o găsim femeii.”

****

“Așa se face că până și în ziua de azi, când văd că ceva nu merge, încep să mă învârtesc. Ridic o mână spre cer și mă învârtesc. O cobor pe cealaltă spre pământ și mă învârtesc. Iar cerul se învârtește deasupra mea. Nu mai sunt eu însumi, ci unul dintre acei atomi care se-nvârtesc în jurul vidului care este totul.

Cum avea obiceiul să spună domnul Ibrahim:

- Inteligența este la gleznă și glezna ta are o gândire deosebit de profundă.”

Despre El...

2010-03-31T15:50:00.001+03:00

- Cine este el? El este dorul, chemarea, menirea și împlinirea mea.

- 3 lucruri despre el? Întruparea Soarelui, privirea lui mângâie iar sufletul lui renaște.

- Ce este zâmbetul lui? Este simbolul chemării misterioase de contopire.

- Spune-mi mai multe despre privirea lui. Privirea lui exprimă mister, trezește dorința, te învăluie și te descoperă.

- Ce apreciezi la el cel mai mult? Cel mai mult apreciez la el calitățile de erou (erou spiritual, erou al iubirii și al relației în care este angrenat, responsabilitatea și asumarea), dăruirea, abandonul și jucăușenia lui (spontaneitate, capacitate de a mă polariza în permanență, simțul umorului).

- Care sunt punctele forte ale relației voastre? Libertatea și încrederea.

- Cum te răsfață? Fiind spontan și jucăuș, creativ, în acelaşi timp plin de demnitate și verticalitate. Și... probabil cel mai important - nu face compromisuri.

- Ce presupune o relație durabilă? O relație rezistă printr-o atitudine de sacru și sfânt care vine din celălalt și se naște din contopirea celor doi; prin iubirea frenetică (să se iubească pe Sine, pe celălalt, pe Dumnezeu din celălalt); prin tendința spre autocunoaștere și autodepășire (un gen de polarizare între ceea ce suntem noi acum și ceea ce ne dorim să devenim); prin dăruire (pentru că o relație autentică întregește, unește, cuprinde Totul, nu doar strict ce ține de relația celor doi); prin credință de nezdruncinat (în fața Creatorului și în fața relației). Și nu în ultimul rând, prin transfigurare fără măsură (puțin câte puțin sunt depășite toate limitările și cei doi ajung să devină zei pe pământ).

- O recomandare pentru bărbați. Să urmărească să fie mai atenți, să aibă grijă de ei (să doarmă și să mănânce suficient), chiar dacă este foarte ocupat cu alte treburi să aibă grijă să dea semne de iubire, semne simple și firești. În fond aș vrea să le spun că, de fapt, femeile nu au nevoie de prea multe și lucruri prea sofisticate. Doar să fie ei înșiși, firești. Nu este nevoie să pretindă că este cineva. Orice bărbat poate deveni un adevărat cadou divin.

- Cum se manifestă el în intimitate? Îmi place foarte mult că este spontan și jucăuș, tandru și curajos. Ador micile lui gesturi (o privire, o atingere, o mângâiere) spontane. Își exprimă atât de atent intenţiile, mă privește ca pe o zeița, pur și simplu mă adoră. Iar eu îi răspund cu dăruire, iubire și abandon. Mă incită foarte mult să îl văd manifestându-se firesc și relaxat, așa îmi confirmă că îi place și lui cum mă manifest eu. Îmi place să mă țină în brațe. Dar mi-ar place să comunicăm mai mult, să-mi povestească ce simte, cum simte. Avem foarte multe fantezii și abia aștept să le punem în aplicare.

- Și în final, o declarație de dragoste. Te iubesc! Ești cea mai profundă rugăciune!

Atelierul Brâncuși... din Paris

2010-03-11T15:44:00.001+02:00

Am avut ocazia să văd multe locuri foarte frumoase în Paris. Dar, de departe, cel mai mult m-a impresionat Atelierul Brâncuși. Situat lângă o clădire imensă Pompidou (o clădire construită pe dos) care este sediul expozițiilor de artă contemporană, poate, pentru așa zisă artă contemporană, pentru că astăzi noțiunea de artă este atribuită multor lucrări care nu au nimic de a face cu arta. Din punctul meu de vedere, arta reprezintă credință, dăruire, transfigurare, conștiință de Sine și o infinită iubire pentru Divin. Aceste dimensiuni lipsesc cu desăvârșire multor "opere" contemporane. Dar, aceasta este o altă, foarte lungă discuție.

Modest, simplu, dar grandios și un loc foarte încărcat, Atelierul lui Constantin Brâncuși, te va primi cu brațele deschise, fără taxă de intrare. Luminos, te va mângâia pe creștet și te va mirui cu apă vie. Loc de meditație și reculegere. Un loc unde dăinuie sufletul unui GENIU ROMÂN.

Câteva citate de ale lui Constantin Brâncuși...

Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari.

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

Arta rămâne o taină şi o credinţă. Iar când se face după vreo teorie, este falsă.

Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

Frumosul este echitatea absolută.

Lumea poate fi mântuită prin artă.

Paris... oraș pestriț

2010-03-08T15:47:00.000+02:00

Brânză, înghețată de caramel cu unt sărat, brânză, chinezi, arabi, sud africani, brânză, eșarfe, bijuterii, ciocolată, muzee, mătăsuri, palate, duminică e liniște, aproape pustiu, brânză, dor de casă, acasă.

Credință

2010-02-17T12:01:00.001+02:00

- Dacă ai putea să te apleci măcar pentru o clipă, să-mi simți al inimii ritm. Curajul ți-ar fi atunci aripă, iar teama ți-ar dispare pe deplin...

- Te rog, al inimii mele Prinț, să mă ajuți să mă adun. Ca întregindu-mă și regăsindu-mă să mi te dăruiesc pe deplin...

- Dacă ai putea trăi doar clipa trecutul ar dispare pe deplin...

- O clipă, Doamne, doar una, în care va trăi mereu începutul deplin...

- Credinţa creşte crezând. Iubirea iubind... un început... să zburăm împreună pe aripi de îngeri.

- Adun mâinile la piept şi Te chem...”Eu sunt în Tine, ajută-mă să Te simt mereu că eşti în mine”

- Te simt, Te ascult și Te aștept să vii în îmbrățișarea eternă a inimii.

- ... care este a mea și a Ta. Unică.

Anunţ pentru toţi speriaţii

2010-02-02T10:17:00.000+02:00

Scurt: chiar şi sfarşitul lumii înseamnă un nou început! Descoperă lumea, nu te grăbi să-i "înghesui'" pe toţi în prejudecăţile, clişeele şi proiecţiile tale prosteşti. Nu-ţi fie frică! Lumea este plină de miracole, dă-i o şansă Sufletului Tău, lasă-L să zboare!

Ninge în ritm de tangou

2010-01-28T15:15:00.001+02:00

Ieri dimineață datorită unei minunate conjuncturi (cu ochi căprui și părul creț), înainte să merg la o conferință, am avut posibilitatea să mă plimb mai mult de o jumătate de oră prin parc. Gerul de afară mă făcea să fiu prezentă total, să simt clipa, să mă simt “aici și acum”. Mergeam pe poteci neumblate, eram ca într-un deșert alb strălucitor, zăpada îmi ajungea aproape până la genunchi și era foarte liniște.

Mi-am amintit despre o discuție pe care o avusesem cu o zi înainte. O discuție foarte plăcută, poate una dintre cele mai plăcute cu această persoană. Este vorba despre o persoană de vreo 83 de ani pe care o respect foarte mult. Uneori am avut și subiecte mai aprinse de discutat, nici una dintre noi nu am făcut compromisuri și întotdeauna am reușit să avem o relație frumoasă. O relație care nu are nevoie de semne și momente artificiale pentru a fi susținută. Cred că semănăm foarte mult. O să vă povestesc mai mult despre ea cu altă ocazie.

Îmi venea să mă culc în zăpadă și să adorm, dar m-am gândit că omenirea are deja o poveste cu o preafrumoasă adormită, așa că am hotărât să merg zveltă mai departe. Am făcut câțiva pași și povestea a venit spre mine, un câine mare, mare și alb și lățos alerga vesel spre mine. Lătra ca un bezmetic și mi s-au cam mișcat aripioarele de frică. M-am uitat direct în ochii lui, mi-a răspuns: a înclinat puțin capul și mă contempla atent. I-am spus în gând “te iubesc!”. A lătrat. Eu am făcut ochii mari. I-am spus în gând “te iubesc!” A mai lătrat o dată. Apoi a apărut și stăpânul noului meu prieten care și-a chemat câinele. Lățosul mi-a dăruit un gest simbolic din coadă și a fugit către stăpânul său.

M-am uitat la ceas, era timpul să mă îndrept către locația unde trebuia să ajung. Așteptam la semafor. Prin fața mea a trecut în mare viteză un autobus, unul dintre acestea noi, modern, de parcă este făcut doar din sticlă. Mi-am văzut pentru câteva moment imaginea reflectată în acest autobus. Apoi m-am gândit că mereu avem nevoie de repere pentru a discerne tot ce ni se petrece. Noi avem niște valori, în baza acestora avem niște atitudini care transpar în acțiunile noastre. Iar în funcție de acestea noi împărțim lumea, oamenii și lucrurile în cei ca și noi și alții. Îhhhh.

Când vedem lumea prin prisma sufletului această nevoie de a împărți lumea nici nu apare. De ce? Pentru că sufletul întregește totul, nimic nu este în plus, totul este prezent, totul are un rol și un rost. Totul face parte din planul divin. Totul tinde să se reunească. Simțeam cum o stare intensă de iubire coboară peste mine. Dar, ce paradox, când am ajuns la conferință o veche colegă m-a întrebat dacă sunt bine, dacă nu cumva sunt răcită. Poate rătăcită, am gândit eu. I-am zâmbit drăguț și i-am spus că sunt bine. Ce contradicție între felul cum mă simțeam eu și cum eram percepută din exterior. Dar ce mai contează, începuse să ningă! Ningea cu grație.

După conferință am plecat liniștită prin același parc înapoi spre metrou. Aveam fixată o întâlnire. Când am ajuns acolo l-am găsit destins și binedispus. Îmbrăcat în verde, cu armuri albe și transparente privea atent în adâncurile mele de marmoră. Eram încordată, respiram profund și rar, dar ochii lui perfect rotunzi, căprui îmi induceau un sentiment de pace și securitate. “El știe ce face”, am gândit eu. Era asemenea unui vrăjitor care încerca să mă hipnotizeze. Într-un final m-am abandonat și l-am lăsat stăpân peste o parte a trupului meu. A fost tandru și atent, atingerile îi erau ferme și precise. Devenisem opera lui, iar el creatorul meu. Nimic nu durează veșnic, acum mă bucur pentru aceasta. Am fixat să ne vedem iar peste o zi. Nu am putut să îl refuz și nici nu cred că aș fi putut, explicația este simplă - am nevoie de el, e dentistul meu.

Am făcut iar o plimbare de vreo jumătate de oră. Îmi place mult zăpada, îmi dă un sentiment de puritate, imaculat, virgin și purificare. Fulgii parcă dansau. Cu această idee am intrat pe o piatră albastră. Mi-am lăsat haina. Ritmul tangoului m-a îmbrățișat cu totul. Cupluri în îmbrățișare Molonguero cochetau romantic cu vibrația spațiului dintre ei. Melodia suavă dar în același timp atât de vie și focoasă m-a făcut să tremur ușor. În inima mea răsăreau și înfloreau mii de maci. Cât de fascinant era acest dans plutitor, această magie. Aceeași melodie, același ritm, dar fiecare cuplu, fiecare dansator era totuși atât de unic, pentru că era un dans al sufletului lor. Melodia s-a stins ușor cele patru perechi s-au apropiat și au format o mare îmbrățișare. Erau atât de fericiți și plini de viață. Trăiau!

Și afară ningea în ritm de tangou.

Vis de Paradis

2010-01-21T16:04:00.000+02:00

Aseară în vis am fost în Paradis. Flori de culoare roz intens mă mângâiau pe față. De fapt, în fața mea era un copac înflorit, dar eu eram atât de înaltă încât aceste flori mă mângâiau pe față. Ce dulci erau sărutările lor. Vis de Paradis. Petalele lor - mii și mii de degete fine. Părul meu parcă plutea în jurul meu și el cochetă cu micile flori seducătoare. Am văzut cerul albastru presărat cu nori buclați, erau la fel precum în cărțile cu povești. Apoi, am văzut pământul care era galben, era plin, plin de narciși. Nobili și maiestuoși. Am început să zâmbesc, chicoteam. M-am întins pe pământul cald. Respirăm în același ritm cu El. Am adormit în vis, într-un vis de paradis.

Iubirea are gust de marțipan

2010-01-20T12:55:00.000+02:00

Magicianului...

Aşteptam cuminţică pe hol, se apropia ora începerii cursului şi abia aşteptam să intru în sală. Privirea îmi era focalizată într-un punct, eram profund interiorizată, îmi erau absente orice reacţii la stimulii din jur. Brusc parcă cineva m-a chemat, de câteva ori am clipit şi conştiinţa mea a devenit iarăşi prezentă şi în planul fizic. Priveam în faţă, la vreo 20 de metri o pereche de ochi căprui mă îmbrăţişau cu căldură. Am răspuns cu un zâmbet care îşi avea rădăcinile în zona inimii şi în zona gâtului. Un flux subtil de raze alb strălucitoare a început să circule în spaţiul dintre inimile noastre.

Ne-am întâlnit la jumătatea distanţei dintre noi. Mai întâi s-au atins ochii, nu mai arau 2 perechi de ochi, amândoi aveam doar o pereche de ochi. Vedem şi simţeam acelaşi lucru. Mâinile s-au atins şi ele uşor, am tresărit. De jos în sus un fior puternic a urcat pe coloană, am închis ochii, m-am abandonat trăirilor. Simţeam cum o energie fierbinte, fluidă, luminoasă urcă din mâini şi picioare prin vene formând un stâlp viguros deasupra creştetului care se unea cu lumina lui formând o minunată împletitură. Nu ştiu cât ne-am ţinut în braţe, poate o clipă, poate o eternitate. Când intensitatea trăirii a mai scăzut am deschis ochii şi o altă minune s-a întâmplat: în faţa mea era o altă persoană, dar eu m-am văzut pe mine în ochii lui, mă simţeam atât de „acasă”, expansionată, dar în acelaşi timp eram doar un punct. Am închis iarăşi ochii, i-am atins faţa, mi-am plimbat mâna fără ezitare prin părul lui, am urmat conturul feţii lui de parcă îl pictăm.

Faţa mea devenise un zâmbet: ochii zâmbeau, obrăjorii zâmbeau, genele, sprâncenele zâmbeau. Chiar şi aluniţele de pe faţa mea se transformaseră în două buziţe mici unduite către în sus. Şi sufletul meu se bucură. Toate melodiile de dragoste care au existat şi care vor fi compuse au format o unică simfonie. Totul, inclusiv corpul meu îmi devenise uşor. Totul era cuprins într-un dans sublim în jurul sufletelor noastre care formau o sferă luminoasă multicoloră.

„Mi-a fost dor de tine” am gândit, iar el m-a sărutat în suflet.

Povestea lui Anuș

2010-01-19T12:38:00.000+02:00

Regelui...

A fost o dată ca niciodată o mare şi foarte frumoasă împărăţie. Aflată peste şapte mări şi şapte ţări, peste şapte munţi şi coline această împărăţie nu era ca oricare alta. Regele acestei împăraţii era Regele Portocal, un bărbat frumos, viguros, foarte bun la suflet, înţelept, prosper şi foarte iubitor.

Regele Portocal avea sfetnici foarte devotaţi şi înţelepţi cărora le putea lăsa în grijă orice lucru din împărăţie. Toţi erau foarte fericiţi în această împărăţie pentru că Regele era aproape de popor şi le asculta vrerile. Generaţii şi generaţii de Regi au construit această armonie de care se bucura acum poporul şi curtea regală deopotrivă. Şi totul era portocaliu în această ţară îndepărtată: copacii, pământul, soarele, cerul, chiar şi oamenii erau portocalii.

Toate bune şi frumoase, dar ochii portocalii ai Regelui Portocal de la o vreme au devenit mai palizi, se retrăgea în salonul lui portocaliu şi medita zile în şir. Toată lumea a început să se întrebe ce s-a petrecut, de ce Regele Portocal nu mai participă la baluri şi nu mai iese în popor. Nici măcar Regina Vişină, care era şi ea portocalie, nu-şi putea explica ce se petrece.

Într-o zi cel mai bun sfetnic şi bun prieten al Regelui a venit să-l viziteze pe Rege. I-a povestit cum mai e în împărăţie, i-a povestit cele mai noi bancuri despre portocalele rotunde şi pătrate, dar Regele tot mâhnit era. Apoi Sfetnicul a rămas în tăcere lângă Rege să contemple zarea.

După câteva ore bune Sfetnicul a spus: „Cât nu ai privi în zare, orizontul tot îndepărtat ne pare.” Regele Portocal nici măcar n-a clipit, privea în continuare zarea şi a răspuns: „Dar ce se află dincolo de această zare?”.

Sfetnicul, bunul lui prieten i-a răspuns: „Dincolo de această zare este o altă zare!”.

„Şi toate sunt la fel?”, a întrebat repede Regele, aproape bâlbâindu-se.

După o vreme în care ar fi putut să se nască un anotimp Sfetnicul a răspuns: „Eu am fost până peste şapte mări şi şapte ţări şi am văzut că toate zările sunt la fel. Dar ştii bine ce scriu şi cărţile - toate zările sunt la fel”.

Regele Portocal s-a desprins de soarele portocaliu care apunea, s-a uitat adânc în ochii bunului lui prieten şi i-a spus: „Dar cum este peste zece mări şi zece ţări, dar cum este peste o sută de mări şi o sută de ţări, dar peste o mie de ţări şi o mie de mări?”.

Au păstrat tăcerea un timp. „Şi dacă nu sunt la fel? Dacă sunt altfel decât le ştim noi?” a răsunat în sufletul amândurora.

Apoi, Regele a spus: „Ştii, eu am avut un vis. Se făcea că zburăm, iar lumea pe care o vedeam în jurul meu era cu totul altfel. Ştii, totul în jur avea altă culoare, de fapt, alte culori. Multe, multe culori... de ce la noi totul este portocaliu?”.

Regele Portocal s-a ridicat brusc şi a zis: „Eu plec!”.

Peste o zi care a durat un an sau poate doi, sau poate mai mulţi ani Regele Portocal a plecat. A plecat zicând că merge în căutarea zării pe care o văzuse în vis. Plecase în căutarea zării pline de culori. Regele Portocal nu s-a mai întors în împărăţia lui niciodată. Multă lume l-a considerat nebun: „Cum să cauţi ceva ce nu există, ceva ce nimeni nu a văzut? Cum să pleci, să laşi totul şi toate pentru un vis?”. Alţii ziceau că a plecat şi s-a pierdut cu zile. Iar peste ani şi ani de zile se povesteau chiar şi legende despre el. Dar foarte puţini erau aceia care ştiau că Regele Portocal a devenit Rege într-o altă împărăţie a luminilor şi culorilor. Acolo el şi-a regăsit şi şi-a trăit visul. Şi acolo el şi-a regăsit şi un alt nume: ANUŞ.

Dor de libertate

2009-04-07T12:56:00.000+03:00

Vremea azi e tristă şi oraşul pare mai liniştit. În stradă nu mai observ oameni care întârzie la servici şi care se grăbesc disperaţi să prindă primul tramvai, de parcă nu ar mai fi altele. Feţele tuturor par a fi mai relaxate sau poate mai îngândurate? Ceaţa a absorbit şi sunetul: nu se mai aud sirene, claxoane. Toate par extrase dintr-un film care rulează cu o viteză mai mică. Încep să mă întreb dacă azi m-am trezit în oraşul meu.

Instinctiv ridic ochii spre cer, căci acolo găsim toate răspunsurile. Văd o haină verde la etajul 8, învăluită de vânt ca un steag. Încerc să-mi imaginez persoana căreia îi aparţine acel steag. Cu siguranţă e o fiinţă înaltă pentru că haina este destul de lungă. Zâmbesc, veşmântul acesta ţi-ar prinde bine dacă ai vrea să te deghizezi în brad de munte. Tramvaiul îşi urmează cursul lui, aşa că mi-am luat rămas bun de la steagul de la etajul 8.

Brusc mi-am amintit despre un vis de când eram mică, îmi doream să fiu vânt. O fetiţă zâmbăreaţă, tunsă scurt, care nu avea pasiunea păpuşilor sau a maşinuţelor, dar care era prietenă cu cei fascinaţi în a observa furnicuţele. Dar, spre deosebire de ei, eu îmi ţinteam ochii spre cer, aşteptam să văd păsări sau avioane care străpungeau cerul lăsând o dâră de nori albi. Părinţii mei, când au aflat despre pasiunea mea de a privi cerul, au zis că o să mă fac pilot sau cosmonaut şi m-au învăţat poezii despre avioane şi elicoptere.

Dar eu îmi doream să fiu vânt. Observăm vântul pieptănând copacii, îl simţeam cum îmi mângâia obrajii, totuşi, simţeam că vântul este sus, acolo, în cer. Ce mai călătorie spre serviciu!

De ce ne dorim să fim vânt? Ce dor ne ridică ochii spre cer?

Poate dorul de libertate!

Cele mai mari colectivităţi de oameni sunt reprezentate de grupările religioase. Avem înnăscută această dorinţă de a ne alia unui curent de gândire, grup de oameni etc. Raporturile sociale ne fac să ne stabilim foarte clar preferinţele şi apartenenţele: dacă eşti femeie, atunci trebuie să faci glume pe seama bărbaţilor; dacă eşti secretară nu poţi pretinde să fii întrebată ce crezi sau simţi în legătură cu ceva; dacă eşti middle manager, eticheta nu-ţi permite să inviţi la cofetărie o colegă care este top manager; iar... dacă ai credinţă în Allah nu poţi aştepta iluminarea spirituală precum un budist pentru simplul motiv că face parte dintr-un alt curent religios? De ce ne limităm şi condiţionam, când am putea adera cu toţii la „Ceva” sau „Cineva” care este mult mai grandios, infinit şi care ne oferă libertatea supremă? Să ne unim cu toţii întru Dumnezeu, întru libertatea pe care ne-o dăruieşte!

Cineva spunea că libertatea este cea care ne face capabili să ne alegem dependenţele. Ne-am oprit noi măcar odată, măcar pentru o clipă pentru a reflecta despre ceea ce ne dorim cu adevărat? Cred că foarte puţini au curajul să o facă. Ne este frică să nu speriem prietenii sau rudele noastre discutând despre ceea ce îţi şopteşte sau strigă sufletul în momentele de relaxare, abandon total, sau dimpotrivă în momentele de grele încercări: că starea de bine este o stare normală, că munceşti mai mult decât de odihneşti, că nu mai ţii minte când te-ai dăruit cu adevărat unui lucru, că nu mai ştii ce este fericirea, că nu contează cine are dreptate pentru că toate lucrurile se întâlnesc „acolo sus”.

De ce nu avem curajul să ne declarăm liberi?!

A doua zi am urmat acelaşi traseu, dar minunatul steag nu mai era acolo. Poate stăpânul a prins de veste despre ce se întâmpla şi a înlănţuit în balcon simbolul amintirilor mele. Dar dacă minunata haină verde s-a abandonat văzduhului şi acum călătoreşte prin cele mai minunate locuri ale lumii şi ale universului? M-a bucurat acest gând şi am inspirat uşurată.

Tramvaiul poposea răbdător la semafor, în aşteptarea semnalului verde. În autobuzul de lângă tramvai erau două minunate fetiţe-îngeriţe care râdeau cu nesaţ. Se priveau una pe cealaltă ca în oglindă şi îşi aranjau părul castaniu. Mai în faţă, şoferul autobuzului a căscat cu gust, nu avea nici un resentiment, pentru că a avut o noapte mult prea frumoasă. Fetiţele şi şoferul mi-au amintit despre o situaţie ce s-a petrecut acum 5 ani. Luam dejunul la restaurantul unui hotel. La masa de lângă mine era o familie de englezi: părinţii destul de tineri, doi băieţei şi mezină, o blondă splendidă care lumina totul în jur cu un zâmbet ce exprima fericire. La un moment dat mi-au atras atenţia cei doi băieţi care ţineau cu dinţii câte o felie de pâine şi dădeau din cap în stânga şi în dreapta, asemeni unor căţeluşi. Un alt semn de libertate, fericire şi sănătate.

Creştem, ne maturizăm şi ne grăbim să devenim serioşi, prea ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi diplomat. Creştem şi uităm să păstrăm minunatele calităţi ale copilăriei: iubirea plenară, curiozitatea de a afla ce este dincolo de aparenţe, disponibilitatea de a primi cu plăcere toate cadourile vieţii, fericirea fără motiv, de fapt, aparent fără motiv pentru că primele două calităţi reprezintă „biletul” către fericire, dăruirea şi pasiunea ca primă investiţie în tot ce facem, deschiderea către joc, recunoştinţa şi mulţumirea.

Acestea toate vin ca rezultat al unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea şi abandonul total faţă de toate minunatele surprize ale vieţii. De sigur, nu putem fi asemeni unor copii de 3-7 ani la 20, 30 sau 50 de ani, discernământul ne va ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa noastră matură. De fapt, doar Bunul Dumnezeu ştie ce copii scumpi suntem şi noi, „cei maturi”.

Mereu, atunci când caut un răspuns devin mult mai atentă şi urmăresc să fiu mult mai conştientă de tot ce gândesc, spun sau fac. De exemplu, v-aţi întrebat vreodată de ce spunem să „fii liber ca pasărea cerului” şi nu „să fii liber ca peştele în acvariu sau ca peştele în lac”? Ce găsesc păsările, acolo în cer şi ce au copiii în inima lor? Libertatea întru Dumnezeu.

Sunt sigură, Cel de sus care Ne-a creat, Ne-a creat pentru a fi liberi. Iar pentru aceasta Ne-a lăsat la fiecare pas câte un Semn sau un Îndrumător pentru a ne aminti despre adevărurile ultime sau cele dintâi. El, ar putea lua chipul unui copil, vânzător, coleg său şef chiar, şi ar veni într-o bună zi să ne vorbească despre aceste adevăruri. Ajutorul Lui pentru copiii Săi este enorm, iar răbdarea Lui este infinită.

ELIBEREAZĂ-TE NEÎNTÂRZIAT!

Demnitatea Femeii

2009-04-07T12:47:00.000+03:00

Era primăvară, dimineaţa devreme. Explozia naturii invadase tot spaţiul. Soarele rătăcea prin aerul rece de munte care părea şi el să fie de culoare verde. Mă vedeam aşezată pe o băncuţă care se afla în apropiere, simţeam că dacă m-aş aşeza pe ea doar pentru câteva minute aş prinde rădăcini. Rădăcini groase, puternice. Imaginea a dispărut, clipeam des privind în direcţia băncii. Am fost întreruptă de căscatul zgomotos al unei fete care stătea în acelaşi rând cu mine. Un pic nemulţumită am întors capul în direcţia băncii, dar vraja dispăruse.

După o jumătate de oră am auzit cum cineva a deschis un iaurt. Decorat frumos cu acelaşi verde din jur inspira că este un produs natural. Am savurat din priviri albeaţa iaurtului, gustul acrişor mi se prelingea în gură. Dar, în câteva secunde peste iaurtul lăptos a fost turnat un prăfuleţ roz. Mirosul de căpşuni a înlocuit mireasma de verdeaţă umedă. „O minciună!”, mi-a răsunat în minte. „Ceea ce este bun nu are nevoie de ambalaj frumos!”, privirea mea a devenit prea tăioasă şi am întors capul pentru a nu fi observată.

Demnitate! Sunetul acestui cuvânt mă face să-mi îndrept spatele, să privesc clar. Cuvânt care revarsă un val de răcoare şi linişte peste mine. În continuare aş vrea să vă povestesc despre demnitate. Aş vrea să vă vorbesc despre demnitate pentru că, anume, această calitate cred că ne lipseşte cel mai mult! De fapt, unele dintre noi am uitat cum este să fii o femeie demnă.

O istorie tot atât de lungă ca aceea a omenirii, istoria demnităţii femeii a cunoscut epoci de evoluţii, transformări, uitări şi amintiri. Am uitat că scopul nostru este evoluţia spirituală şi ne străduim să ne „adaptăm” unui model general acceptat. Am uitat care sunt adevăratele valori şi care ne sunt modelele demne de urmat. De multe ori preferăm să ne minţim decât să mergem înainte cu privirea orientată spre cer. Dar, uneori, prin străfulgerări miraculoase, ne amintim care este esenţa noastră, acea unică esenţă care ne face adevărate strălucitoare Shakti-uri.
Dar cum nu este o femeie demnă? Mmm... aceasta este o discuţie mai lungă.

Demnitate versus sexualitate. O femeie demnă nu are nevoie să-şi scoată în evidenţă sexualitatea într-un mod ostentativ, pentru că ea, dacă îşi doreşte, poate cuceri un bărbat într-un mod demn, frumos şi elegant. Ea ştie instinctiv să-şi pună la lucru şarmul şi feminitatea primite în dar de la Creatorul Divin.

O femeie demnă este o regină şi atitudinea ei niciodată nu va atrage bărbaţi interesaţi de relaţii fugare. Dar dacă multe dintre noi se vor grăbi să gândească: „Dar azi nu mai întâlneşti bărbaţi adevărați!”, am să vă contrazic. Ne plângem mereu de bărbaţi: că nu-şi asumă responsabilităţi, că sunt egoişti, că nu sunt romantici, că nu mai sunt cavaleri şi multe altele. Dar cum ar putea să fie ei cavaleri dacă noi, femeile nu suntem doamne, prințese, sau regine?

O femeie demnă niciodată nu se complace într-o relaţie în care există violenţă, oricât de subtil s-ar manifesta. O femeie demnă îşi cunoaşte nivelul şi nu va aşterne virtuţile sale feminine pe patul unei relaţii sterile.

Cu nerăbdare îl aşteptam pe fratele meu să ajungă acasă de la aeroport. A fost pentru 4 luni în SUA. Simţeam că va reveni transformat şi aşteptarea necunoscutului mă copleşea. În sfârşit a venit, l-am îmbrăţişat cu iubire. Prima întrebare pentru el a fost: „Cum a fost, cum e în SUA?”. Ochii lui, deosebit de maturi pentru vârsta pe care o are, au privit pentru un moment în sus, apoi a spus: „Am să-ţi povestesc. O perioadă am lucrat într-un fast-food. Vine la mine o tânără cam de vreo 20 de ani, dar care se apropia în greutate de 100 de kg şi îmi cere să-i dau 14 bucăţi de carne de pui, maioneză şi multe alte chestii de genul acesta. Dar în final, după o mică pauză, s-a uitat la mine în ochi şi mi-a zis: And a diet Cola, please.” A râs băieţeşte şi a schimbat tema de discuţii.

Aş vrea să cred că în acel moment, când tânăra femeie s-a uitat în ochii fratelui meu, timpul pentru ea s-a dilatat. În acele câteva secunde spiritul ei etern i-a ţipat din adâncul existenţei sale. Poate că anticipa reacţia mută a fratelui meu.

Demnitate versus vitalitate. O femeie demnă este neapărat plină de forţă pentru că ea nu suferă de banala luptă pentru existenţă şi se simte mereu în siguranţă.

Demnitate şi frumuseţe. Şi frumuseţea devine o altă frumuseţe când se însoţeşte în pereche cu demnitatea. O frumuseţe elevată şi fină. Demnitatea asigură manifestarea frumuseţii la cele mai înalte niveluri. Unde sunt demnitatea şi frumuseţea, vulgaritatea nu are loc.

Demnitatea asigură gestul femeii de a nu se îmbrăca la întâmplare. Alegerile ei sunt dintre cele mai originale, îi subliniază tainicile-i rotunjimi şi magnetismul feminin înnăscut. Ea are mişcări delicate şi uşoare. Vorbeşte rar şi clar.

Demnitate în social. O femeie demnă dă dovadă de un bun simţ desăvârşit. Bârfa îi este străină, ea nu are nevoie de aceasta pentru a deveni mai importantă în ochii celorlalţi, ea nu are nevoie de trucuri pentru a-şi manifesta năzuinţele. Este directă, francă, dar elegantă, atentă şi diplomată.

Când am întrebat-o ce crede despre demnitatea femeii contemporane, o doamnă având o vârstă înaintată şi cu o experienţă de viaţă foarte bogată mi-a spus că femeile de azi şi-au pierdut sau poate şi-au uitat valorile de odinioară. Am uitat care sunt adevăratele valori şi care sunt exemplele demne de urmat. Recitiţi ori de câte ori aveţi posibilitate biografia unei distinse doamne pe care o apreciaţi foarte mult şi cu care aţi vrea să vă identificaţi.

Priveam tristă la ceas mai aveam încă 7 ore din tura de noapte la spital. Cea mai veselă colegă (subalternă) se apropie de mine şi îmi spuse: „Ştiţi, am adus de acasă special pentru Dvs. un ceai foarte bun, l-am făcut deja, vă aşteaptă pe masă.” Am făcut ochii mari, dar nu ştiam de ce. Am avut atunci o tură foarte grea, ceaiul a stat aşa pe masă până dimineaţa.

Altă dată, o altă colegă (subalternă) se apropie de mine şi-mi spuse: „Ştiu că urmează să aveţi o tură foarte grea. V-am făcut un ceai ca să vă întărească pentru orele lungi ce urmează.” Atunci am înţeles de ce făcusem ochii mari când mi-a propus ceaiul prima mea colegă.

O femeie demnă nici la muncă, nici în alte circumstanţe nu alege linguşirea sau micile avansuri prosteşti pentru a câştiga aprecierea altora. Modul în care este percepută de către ceilalţi nu o preocupă, pentru că ea îşi cunoaşte valoarea.

Deci cum este o femeie demnă? Cu o pensulă magică voi colora pe tabloul fiecăreia dintre noi calităţile unei femei desăvârşite şi demne. Ridic pensula, închid ochii... o femeie demnă este o femeie vitală, iubeşte viaţa şi viaţa este darnică faţă de ea. Încă o mişcare... o femeie demnă cu mult talent modelează creativ elemente aparent uzuale pentru a le prezenta într-o formă nouă, inedită. Mai iau puţină culoare... o femeie demnă are o voinţă fără limite şi o putere de a transcende orice impas. Cu uşurinţă pictez ... o femeie demnă iubeşte cu dăruire, pentru că ea ştie că a te dărui necondiţionat nu este o ruşine sau o risipă de energie. Pensula îmi devine uşoară şi caldă ... o femeie demnă are o intuiţie deosebită şi simte cum trebuie să se raporteze faţă de orice situaţie. Încă un contur esenţial... o femeie demnă este înzestrată cu un discernământ incomparabil. Respir adânc, reţin în sufletul meu acest portret şi încerc să integrez în fiinţa mea aceste calităţi.

Şi în loc de concluzie... o femeie demnă este locul de intersecţie a unei voinţe puternice, a unei iubiri necondiţionate infinite cu un discernământ de cristal. Aminteşte-ţi, eşti şi tu astfel!